Un roman consistent

„Gradele de comparaţie” (Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013) a lui Icu Crăciun este un roman consistent, scris cu mână sigură de către un autor căruia îi vine uşor de acum să se apropie de stiluri şi chiar tonalităţi narative diferite în interiorul aceluiaşi volum, fără a crea impresia artificialităţii textului.
Lăsăudul (cu L, iar nu cu N!; ambiguitatea unora dintre toponime nu este întâmplătoare, vom vedea mai târziu) cu oamenii săi îi este înfăţişat cititorului în tonalităţi prozodice variate. Cartea debutează de pildă cu o descriere meticuloasă, gravă, făcută pe îndelete a liceului din oraş şi a istoricului acestuia: „Până şi zugrăveala era aceeaşi; gletul verzui, pereţii şi tavanul într-un portocaliu murdar, prăfos, cu coridorul înalt, lung şi sumbru, doar aula solemnă şi somptuoasă, de la etaj, la care se ajungea pe două scări laterale cu balustrade lucioase de patina timpului, avea interior de sală festivă, tivită predominant cu argintiu auriu, cu cariatide proaspete, viu colorate, singurele care dădeau efecte optimiste asupra privitorului.” (p. 7)
Dar este un fals debut. Nu un roman de tip balzacian ne aşteaptă. Comentariul care urmează, izolat narativ de restul textului prin redactarea cu litere italice, pare să aibă rol pe undeva deconstructiv. Este vorba de un demers interesant în sine, specific prozei ’optzeciste (a se vedea în acest sens proza lui Mircea Nedelciu) în care naratorul îşi devoalează prezenţa încercând în chip aproape ludic să îşi apropie şi să îşi stimuleze lectorul prin note ce ţin de bucătăria interioară a actului narativ, de metatext. Iată aşadar naratorul comentându-şi cu un zâmbet ghiduş propriile tendinţe: „Se vede cu ochiul liber că priveşte spre trecutul secular cu melancolie – sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul secolului următor – şi îl atenţionează discret de ceea ce a urmat. În plus, mi se pare prea laconic, scoţându-l din transa participării la viaţă.” (p. 14)
Urmează apoi naraţiunea propriu-zisă, grosul textului, cum s-ar spune. Scris într-un ritm alert, susţinut pe tot parcursul volumului (cu îndemânare gazetărească aş spune – lăsând la o parte unele excepţii, voite sau nu), romanul urmăreşte existenţa câtorva personaje din orăşelul de provincie: Petru Tofeni (dascălul devenit apoi om de afaceri), socrul acestuia dezaprobator, cârciumarul Dumitru Beraru, Mircea Poenaru, celălat centru al naraţiunii etc. În ciuda pasului sprinten cu care povestitorul ne prezintă viaţa acestora, trecând prin momentele importante, impresia care ni se crează în minte, dând ultima pagină a cărţii, este aceea că nu evenimentul, întâmplarea ar fi centrul de greutate, ci tocmai „personajul”, individul şi felul în care acesta vede ceea ce se petrece în jurul său. Episodul răbufnirii populare (decembrie ’89) din oraş bunăoară, este redat în cea mai mare măsură prin ochii lui Mircea Poenaru: „Când se uitase pe geam a doua oară, profesorul Poenaru observase că din amalgamul de concetăţeni eliberaţi de frică de câteva ore rămăseseră pâlcuri-pâlcuri doar jumătate.” (p. 173)
Icu Crăciun reuşeşte, dincolo de „forma” textului şi dincolo chiar de personajele expuse în vitrinele acestuia, să transpună lumea micii urbe de provincie în paginile romanului. Echivocul toponimului nu este, spuneam, întâmplător... Lăsăudul, cu fizionomiile care îl populează, poate fi orice orăşel, ales la întâmplare de pe harta României. Înstrăinarea individului într-o societate (ante- şi postdecembristă!) marcată de absenţa sau deteriorarea valorilor este, fireşte, aceeaşi pretutindeni. Cu diferenţe de nuanţă. Iar inadecvarea şi alienarea (evidentă sau doar insinuată în text) cu care personajele lui Icu Crăciun trăiesc schimbările sociale ce le vor afecta într-un fel sau altul existenţa, par şi ele specifice unei orânduieli care îşi supune indivizii unei permanente stări de tranziţie. O tranziţie aparentă însă, căci schimbările esenţiale, cele de fond, nu se produc. Notele autorului, savuroase pe alocuri în substratul lor sardonic, pe marginea acestui subiect sunt mai mult decât elocvente: „Nimeni nu-şi mai controla cuvintele, bunul-simţ umbla cu capul spart pe străzi, prin instituţii, gări şi localuri, neruşinarea era cuprinsă de isterie, şi din când în când vesel ca nebunul acela care era plin de sânge, dar bucuros că data viitoare, când va merge la piscină, administratorul va da drumul şi la apă.” (p. 127)
Personajul cu care debutează şi se încheie volumul, Petru Tofeni, resimte şi el diferite forme ale inadecvării în lume. După o adolescenţă marcată de absenţa afecţiunii paterne, el intră în lume ca ginere nedorit, privit cu ostilitate de socrul descurcăreţ. Se adaptează târziu la cerinţele familiei soţiei. Iar când o face, deschizându-şi o afacere şi renunţând la statutul de intelecutal „nevrednic, dedat la fumat şi ridicat pahare”, o face târziu căci socrul acuzator nu mai este printre ei.
Dar nici situaţia prosperă de afacerist nu aduce cu sine liniştea existenţială a personajului, ajuns deja la o vârstă la care să se bucure de roadele muncii sale şi care să îi permită să asiste distant la spectacolul lumii din jur. Finalul romanului îl surprinde în pragul crizei ultime, a marii rupturi. Infidelitatea retrospectivă a soţiei adulterine este cea care determină forma cea mai gravă a inadaptării, cea afectivă. Aflând astfel că cei doi copii ai lor nu-i puteau aparţine, el fiind infertil, Petru Tofeni îşi vede întreaga existenţă pusă sub semnul echivocului şi a zădărniciei: „El este un caz unic pe pământul ăsta de rahat; timpul nu-i poate vindeca viaţa, nici trecutul, nici prezentul. Întrebările îl asaltau din toate părţile. Cine cară în spate vinovăţia cuiva?” (p. 255).