La noi

„Un sat cât o fărâmă de veșnicie”

Am preluat titlul întâmpinării pe care o face dl. Ioan-Aurel Pop, rectorul universității clujene, amplei lucrări monografice dedicată comunei nepereche Runcu Salvei.
Coordonatorii Vasile Lechințan, Adrian Onofreiu și Mircea Prahase au ordonat textele a 29 de autori, cuprinse în acest impresionant proiect editorial din anul 2013.
Nu o dată am remarcat (dar nu numai eu) că sunt localități care se disting în memoria colectivă printr-o personalitate proeminentă originară, altele (tot așa, nu prea multe) printr-un grup distins de intelectuali, ca un fel de ornament al unei lucrări artistice. Când zic „intelectuali”, mă refer la o accepție pe care o propunea cândva Adrian Marino acestei categorii umane: cei care creează spiritual. Iată de ce, de pildă, pe „bădia” Vasile Dâncu noi l-am considerat dintotdeauna un intelectual (deși târziu-târziu a vrut să renunțe la „cămeșă„ și „nădragi”), cum, deopotrivă, l-am socotit (în vremea „Cântării României”) poet și nu „poet țăran”.
Lucrarea aceasta, doar răsfoind-o, stârnește exclamații admirative. Acum însă vreau să trăiesc o plăcută zăbavă la consistentul (necesar) capitol XV – „Literatura. Antologie de texte” -, datorat ostenelii a alți trei intelectuali de aleasă consistență: Nicolae Bosbiciu, Tudor Cătineanu, Constantin Cubleșan. Înainte de toate însă remarci ideea superlativă ca acest demers biobibliografic să fie precedat de imaginea (care umple pagina) a bibliotecii ce aparține unui țăran cu două clase (!!!), din Runc, Vasile Mititean (Sasu) – „tâmplar și bun meseriaș”.
Mai întâi, trioul de poeți: Vasile Dâncu (ale cărui rădăcini n-au vrut să iasă din glia mirifică a Runcului), Ioan Pintea (actualmente, prin talentul său managerial de la Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud, confirmând convingător spunerea „omul potrivit la locul potrivit”), George Vasile Dâncu (directorul celei mai importante edituri din Transilvania - Școala Ardeleană”). Dar și Grigore Pop (pădurarul/ceferistul cu debut la 62 de ani).
Și, spre edificare, acest „potpuriu”: „Ia-mă cu tine, Cristofor Columb, / străbunii mei / au fost legați de glie / și nici o mare nu i-a legănat.” „sunt oare în stare poeții să abandoneze poezia / și încet încet să se retragă în orășelul amherst / dragă domnișoară emily?”. „nu vreau glorie / și nici cititori / vreau doar u singur lucru / prin aceste versuri / închinate Mamei / să prindă viață / familia mea / rămasă în niște fotografii / unele alb-negru / altele color / ca viața / și precum moartea.” „Drumul / iese tăcut afară din sat / șerpuit în dreapta și-n stânga / și intră cu fața plină de noroi / în secolul următor.”
Grație d-lui Nicolae Bosbiciu mi se relevă un nume, un destin nebănuit: învățătorul Ioan Ștefan Pavelea (1875-1956). Un prim aspect neașteptat (chiar ciudat): puținătatea documentelor biografice. Personalitatea lui se conturează „din studiile și articolele publicate în presa vremii și din tipăriturile scoase în regie proprie, care atestă o arie destul de largă de interes, de la problemele legate de activitatea educativă în ținutul grăniceresc al Năsăudului, până la cele lingvistice – în special cele ale toponimiei - , istorice, etnografice, precum și cele economice, nelipsind nici preocupările literare, deși valoarea estetică a poeziilor și prozelor sale nu s-a ridicat la înălțimea pasiunii și curajului său.”
Aria preocupărilor sale este, într-adevăr, largă. Iată doar două lucrări: „Toponimie și prostie” (superb titlu pentru atmosfera sobră a zonei noastre de acum 80 de ani!). Ioan S. Pavelea se angajează într-o polemică cu filologul Nicolae Drăganu. Chiar dacă raportul dintre ei ar arăta (cum observă Teodor Tanco) asemenea unei încăierări dintre David și Goliat, e de admirat curajul runcanului, inclusiv reproșul că marele savant nu totdeauna „ar cugeta cu cap românesc” (aluzie la o anume plecăciune a aceluia spre Budapesta). Rețin , de asemenea, articolul din 1941 – „Vinderea crângurilor de pădure” – unde ia atitudine față de defrișările autorităților horthiste (ceea ce trimite, stupefiant, la masacrul vegetal prezent din munții noștri).
Iar faptul că, în anii noștri, comunitatea din Runc și-a botezat școala cu numele lui și, recent, i s-a dezvelit un bust, e spre lauda runcanilor, dar nu pot să nu constat – a câta oară? – că, ereditar, românii au darul prețuirilor… postmortem („lustruindu-se pe ei” – vorba lui Eminescu).
Despre actualul viceprim ministru – Vasile Sebastian Dâncu – aș spune (mai în glumă, mai în serios) că primul merit al său e faptul că e fiul „bădiei” Dâncu (născut acum o jumătate de secol). E, deopotrivă, edificatoare introducerea din textul de prezentare a acestuia: „sociolog și profesor universitar, o personalitate științifică apreciată și cunoscută atât în publicistica actuală, cât și în lumea politică a României actuale”. (Doar că, actualmente, face parte dintr-un guvern de… tehnocrați; mde!).
Îmi atrage atenția volumul „Poveștile, viața și moartea”, despre care debordantul filozof Tudor Cătineanu are un suculent, minuțios comentariu. E, deopotrivă, un text caracterizant și pentru stilul comentatorului; care, de pildă, pigulește din prima povestire a lui. V.S. Dâncu sinonime ale vocabulei „ne-autentic”, pe care scriitorul le… demască: surogat, simulare, artificial, nefiresc, denaturat, contrafăcut, ostentativ, bombastic. E inspirată și inserarea evocării „Grigore Leșe. Nu aplaudați, speriați cântecul” despre, desigur, faimosul interpret al tezaurului folcloric românesc.
Mie, cititorul care sunt, numele de Vasile Cozmei (n. 1947)nu-mi spunea nimic; până acum. Îl descopăr a fi „un povestaș”, cum îl numește Constantin Cubleșan; prin cartea „Patimile vieții” (2012) „nu este un scriitor cu veleități în această meserie”. Dar, mi se spune, acest „pădurar în toată puterea cuvântului” a adunat aici însăilări care „au tocmai farmecul relatărilor fruste”.
Tot Constantin Cubleșan propune (pe bună dreptate)încheierea acestui capitol XV cu „Literatura populară”, referindu-se la o colecție de poezii populare, culese (e drept, neprofesionist) dintr-o singură localitate: Da, din Runcu Salvei. Și cine e culegătorul? Nu altul decât acel tâmplar, posesor al unei fabuloase biblioteci – Vasile Mititean (Sasu). Transpare aceeași dorință (implacabil nesăvârșită)de a părăsi zarea satului natal: „Hai! De m-aș duce cât m-aș duce, / Ce mi-i rânduit m-ajunge, / Și de-aș mere cât aș mere, / Ce mi-i rânduit nu piere”.
Încheierea monografiei nu putea fi gândită decât (superlativ) metaforic, oamenii din Runcu Salvei fiind orânduiți astfel: „Satul care a visat că pleacă-n lume, cu ajutorul cărților”, „Satul care a plecat în lume”, „Satul care s-a întors”, „Cei care au ales Runcul” și ”Satul care a rămas”.
Cornel Cotuțiu

P. S. Indiferent cine a propus acest titlu, ori s-a resemnat acceptându-l – „Fabricat în Runcu Salvei” -, găsesc că sintagma nu e potrivită pentru conținutul acestui monument editorial. Are rezonanța unei ștampile aplicate pe un act definitiv.
Îmi place, în schimb, mențiunea de pe coperta I: „Aspecte monografice”. E aici un fel de răsfăț, ceva de genul: În aceste 8oo de pagini se găsesc doar „aspecte, căci, oho! câte și mai câte nu se mai pot scoate la iveală din acest „colț de rai”.
C.C.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]