La noi

„Un sat cât o fărâmă de veșnicie”

Am preluat titlul întâmpinării pe care o face dl. Ioan-Aurel Pop, rectorul universității clujene, amplei lucrări monografice dedicată comunei nepereche Runcu Salvei.
Coordonatorii Vasile Lechințan, Adrian Onofreiu și Mircea Prahase au ordonat textele a 29 de autori, cuprinse în acest impresionant proiect editorial din anul 2013.
Nu o dată am remarcat (dar nu numai eu) că sunt localități care se disting în memoria colectivă printr-o personalitate proeminentă originară, altele (tot așa, nu prea multe) printr-un grup distins de intelectuali, ca un fel de ornament al unei lucrări artistice. Când zic „intelectuali”, mă refer la o accepție pe care o propunea cândva Adrian Marino acestei categorii umane: cei care creează spiritual. Iată de ce, de pildă, pe „bădia” Vasile Dâncu noi l-am considerat dintotdeauna un intelectual (deși târziu-târziu a vrut să renunțe la „cămeșă„ și „nădragi”), cum, deopotrivă, l-am socotit (în vremea „Cântării României”) poet și nu „poet țăran”.
Lucrarea aceasta, doar răsfoind-o, stârnește exclamații admirative. Acum însă vreau să trăiesc o plăcută zăbavă la consistentul (necesar) capitol XV – „Literatura. Antologie de texte” -, datorat ostenelii a alți trei intelectuali de aleasă consistență: Nicolae Bosbiciu, Tudor Cătineanu, Constantin Cubleșan. Înainte de toate însă remarci ideea superlativă ca acest demers biobibliografic să fie precedat de imaginea (care umple pagina) a bibliotecii ce aparține unui țăran cu două clase (!!!), din Runc, Vasile Mititean (Sasu) – „tâmplar și bun meseriaș”.
Mai întâi, trioul de poeți: Vasile Dâncu (ale cărui rădăcini n-au vrut să iasă din glia mirifică a Runcului), Ioan Pintea (actualmente, prin talentul său managerial de la Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud, confirmând convingător spunerea „omul potrivit la locul potrivit”), George Vasile Dâncu (directorul celei mai importante edituri din Transilvania - Școala Ardeleană”). Dar și Grigore Pop (pădurarul/ceferistul cu debut la 62 de ani).
Și, spre edificare, acest „potpuriu”: „Ia-mă cu tine, Cristofor Columb, / străbunii mei / au fost legați de glie / și nici o mare nu i-a legănat.” „sunt oare în stare poeții să abandoneze poezia / și încet încet să se retragă în orășelul amherst / dragă domnișoară emily?”. „nu vreau glorie / și nici cititori / vreau doar u singur lucru / prin aceste versuri / închinate Mamei / să prindă viață / familia mea / rămasă în niște fotografii / unele alb-negru / altele color / ca viața / și precum moartea.” „Drumul / iese tăcut afară din sat / șerpuit în dreapta și-n stânga / și intră cu fața plină de noroi / în secolul următor.”
Grație d-lui Nicolae Bosbiciu mi se relevă un nume, un destin nebănuit: învățătorul Ioan Ștefan Pavelea (1875-1956). Un prim aspect neașteptat (chiar ciudat): puținătatea documentelor biografice. Personalitatea lui se conturează „din studiile și articolele publicate în presa vremii și din tipăriturile scoase în regie proprie, care atestă o arie destul de largă de interes, de la problemele legate de activitatea educativă în ținutul grăniceresc al Năsăudului, până la cele lingvistice – în special cele ale toponimiei - , istorice, etnografice, precum și cele economice, nelipsind nici preocupările literare, deși valoarea estetică a poeziilor și prozelor sale nu s-a ridicat la înălțimea pasiunii și curajului său.”
Aria preocupărilor sale este, într-adevăr, largă. Iată doar două lucrări: „Toponimie și prostie” (superb titlu pentru atmosfera sobră a zonei noastre de acum 80 de ani!). Ioan S. Pavelea se angajează într-o polemică cu filologul Nicolae Drăganu. Chiar dacă raportul dintre ei ar arăta (cum observă Teodor Tanco) asemenea unei încăierări dintre David și Goliat, e de admirat curajul runcanului, inclusiv reproșul că marele savant nu totdeauna „ar cugeta cu cap românesc” (aluzie la o anume plecăciune a aceluia spre Budapesta). Rețin , de asemenea, articolul din 1941 – „Vinderea crângurilor de pădure” – unde ia atitudine față de defrișările autorităților horthiste (ceea ce trimite, stupefiant, la masacrul vegetal prezent din munții noștri).
Iar faptul că, în anii noștri, comunitatea din Runc și-a botezat școala cu numele lui și, recent, i s-a dezvelit un bust, e spre lauda runcanilor, dar nu pot să nu constat – a câta oară? – că, ereditar, românii au darul prețuirilor… postmortem („lustruindu-se pe ei” – vorba lui Eminescu).
Despre actualul viceprim ministru – Vasile Sebastian Dâncu – aș spune (mai în glumă, mai în serios) că primul merit al său e faptul că e fiul „bădiei” Dâncu (născut acum o jumătate de secol). E, deopotrivă, edificatoare introducerea din textul de prezentare a acestuia: „sociolog și profesor universitar, o personalitate științifică apreciată și cunoscută atât în publicistica actuală, cât și în lumea politică a României actuale”. (Doar că, actualmente, face parte dintr-un guvern de… tehnocrați; mde!).
Îmi atrage atenția volumul „Poveștile, viața și moartea”, despre care debordantul filozof Tudor Cătineanu are un suculent, minuțios comentariu. E, deopotrivă, un text caracterizant și pentru stilul comentatorului; care, de pildă, pigulește din prima povestire a lui. V.S. Dâncu sinonime ale vocabulei „ne-autentic”, pe care scriitorul le… demască: surogat, simulare, artificial, nefiresc, denaturat, contrafăcut, ostentativ, bombastic. E inspirată și inserarea evocării „Grigore Leșe. Nu aplaudați, speriați cântecul” despre, desigur, faimosul interpret al tezaurului folcloric românesc.
Mie, cititorul care sunt, numele de Vasile Cozmei (n. 1947)nu-mi spunea nimic; până acum. Îl descopăr a fi „un povestaș”, cum îl numește Constantin Cubleșan; prin cartea „Patimile vieții” (2012) „nu este un scriitor cu veleități în această meserie”. Dar, mi se spune, acest „pădurar în toată puterea cuvântului” a adunat aici însăilări care „au tocmai farmecul relatărilor fruste”.
Tot Constantin Cubleșan propune (pe bună dreptate)încheierea acestui capitol XV cu „Literatura populară”, referindu-se la o colecție de poezii populare, culese (e drept, neprofesionist) dintr-o singură localitate: Da, din Runcu Salvei. Și cine e culegătorul? Nu altul decât acel tâmplar, posesor al unei fabuloase biblioteci – Vasile Mititean (Sasu). Transpare aceeași dorință (implacabil nesăvârșită)de a părăsi zarea satului natal: „Hai! De m-aș duce cât m-aș duce, / Ce mi-i rânduit m-ajunge, / Și de-aș mere cât aș mere, / Ce mi-i rânduit nu piere”.
Încheierea monografiei nu putea fi gândită decât (superlativ) metaforic, oamenii din Runcu Salvei fiind orânduiți astfel: „Satul care a visat că pleacă-n lume, cu ajutorul cărților”, „Satul care a plecat în lume”, „Satul care s-a întors”, „Cei care au ales Runcul” și ”Satul care a rămas”.
Cornel Cotuțiu

P. S. Indiferent cine a propus acest titlu, ori s-a resemnat acceptându-l – „Fabricat în Runcu Salvei” -, găsesc că sintagma nu e potrivită pentru conținutul acestui monument editorial. Are rezonanța unei ștampile aplicate pe un act definitiv.
Îmi place, în schimb, mențiunea de pe coperta I: „Aspecte monografice”. E aici un fel de răsfăț, ceva de genul: În aceste 8oo de pagini se găsesc doar „aspecte, căci, oho! câte și mai câte nu se mai pot scoate la iveală din acest „colț de rai”.
C.C.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]