La noi

Un sat fără case bătrâne

Cornel Cotuțiu

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.”
Lucian Blaga

Prin urmare, sat; nu centru de comună, oraș, reședință de județ.
Mirajul acesta se întâmplă la poalele Munților Rodnei, pe Someșul Mare în amonte.
Cunosc localitatea de un sfert de veac. Vin aici o dată pe lună, de două ori sau o dată la trei luni. Stau la prieteni o zi ori o săptămână. Fie vara, fie iarna.
Oricine dintre noi a observat un aspect legat de creșterea unui copil, pe care nu-l vede decât rar. Mai bine decât cei foarte apropiați lui, remarci cum de la o revedere la alta, e schimbat. Mai întâi începe să nu mai fie păpușă, ci să semene… a om, apoi se înalță, chipul nu mai e bucălat, capătă trăsături personale, ochii, de o expresivitate distinctă. Trupul se ridică, începe să capete contur adolescentin, apoi de adult. Și chiar la maturitate, la vârste marcate de timpul ireversibil, sesizezi mereu o nuanță în plus sau , una știută, acum estompată.
Așa este satul Anieș pentru mine.
De unde vine această creștere, evoluție? Ea se datorează hărniciei, bunului gust al sătenilor și mândriei de a ști să trăiești plenar.
Sursa veniturilor: cele două firme forestiere din zonă, minele de la Valea Vinului ( de ce de curând închise?) și munca de pe meridianele Europei. Străzile (nu le mai poți numi ulițe) par trase cu echerul, casele (nu puține) sunt etajate, balcoanele arată ca niște podoabe, terasele sunt plăcut gândite, curțile (cele mai multe) sunt pavate sau asfaltate – în nu puține dintre ele autoturisme așteaptă să iasă la șosea; acareturi curate, ghirlande de flori la balcoane, pervazuri, în grădinițele dintre casă și gard, gardurile – cele mai multe, din fier forjat, cu temelie de ciment, marmură, mozaic; între imobile, grădini de zarzavat, cu straturi vioaie, curățate permanent și trase geometric; tencuiala zidurilor – în culori de nuanțe plăcute (deci, nu țipătoare), acoperișurile caselor – cu țiglă, tablă; ici-acolo, puseuri de eleganță în desenul clădirilor. Și încă ceva, care întregește decorul: puțini câini în curți (pe străzi, nici pomeneală), dar și aceștia blânzi și frumoși.
Adineauri, mă aflam acolo, într-o zi obișnuită de săptămână, dis - de - dimineață. Microbuzele școlare duceau elevii la școala din localitate, la liceele din Maieru și Sângeorz Băi. Cunosc liceeni din Anieș care urmează cursurile școlare la Năsăud și Bistrița.
E zi cu un cer curat, iar prin grădini și livezi deja oamenii se ițesc pentru muncă. Totul e curat și, dacă nu ar trece din când în când camioanele imense cu bușteni, tihna liniștii te îndeamnă la gânduri voioase.
Mă îndrept spre școală, ca să-l caut pe un învățător prieten (și cu câteva volume de poezie!). Într-o curte, o femeie durdulică aduna un buchet de lalele, iar soțu-său, înalt și cu o scufie șmecherească pe cap, avea o săpăligă în mână; amândoi, vârstnici. Îmbrăcați decent, ca pentru acasă, m-au ațintit deopotrivă cu o expresie de curiozitate senină îndreptată ca spre cineva pe care îl cunosc. Și parcă mi-ar fi auzit gândul: Cum poți să li te adresezi decât cu „doamnă” și „domnule”, chiar dacă te afli în satul Anieș?
Și tot acum, abrupt, mi-a venit o întrebare pe care, după ce i-am salutat, le-am rostit-o cu solicitudine și cu încredințarea că voi fi luat în serios:
- Mai sunt case bătrâne în satul acesta?
S-au privit unul pe celălalt, surprinși de propria lor mirare. Apoi, bărbatul, către mine:
- Chiar așa, domnule profesor. Mai sunt? Suntem, poate ne știți, de aici, însă la așa ceva nu ne-am gândit. Chiar așa…
Doamna, clătinând ușor din cap:
- Aveți dreptate… Să știți că nu.
- Chiar că nu! – întări venerabilul bărbat. Am lucrat la mină, sunt pensionar de 20 de ani, însă parcă ați întrebat ceva de care noi nu știam că știm… Nu intrați?
Eram prea bucuros de descoperirea mea, ca să mai stau taifas…

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]