Un vecin mă trage de mânecă (1)

…La figurat, firește.
Bărbatul (în jur de 50 de ani) e supărat că noi, dascălii de română, gazetarii, scriitorii suntem cam indiferenți pentru ce pățește limba română în ultimii vreo 30 de ani. Știe că, în parte, îi dau dreptate și de aceea mereu mă abordează pe această temă.
Ce pot face eu, situându-mă în cele trei ipostaze de ținător de condei, menționate mai sus ? Până una-alta îi pot spune vecinului că, dacă e cineva de tras de mânecă pentru năvala de cuvinte străine (mai ales englezești) aceasta e mass-media, așadar, posturile de radio, tv, ziarele și tentația tinerimii de a face paradă de limbaj.
Unele neologisme sunt necesare, căci denumesc obiecte, manifestări inedite, fenomene fizice, psihice, sociale, descoperite, conturate în ultimă instanță. Altele sunt plimbate printre măsele din snobism, din prostie, din ignoranță. Inutilitatea unor cuvinte noi nu e o problemă de azi de ieri. Dar de azi, de ieri e invazia de anglicanisme. Cum francezii au devenit cei mai lacomi mâncători de astfel de neologisme, pur și simplu statul francez a dat o lege de interzicere în mass-media a cuvintelor ce proveneau de peste Canalul Mânecii sau din continentul nord american.
Rezerva față de neologismele inutile a avut-o încă Vasile Alecsandri, care, deși cunoștea la perfecție limba franceză și avea nenumărate șederi în Franța, observând infuzia de cuvinte dintr-acolo (tinerimea moldo-vlahă se școlea mai cu seamă la Paris) a alcătuit chiar un mic vocabular cu franțuzisme, pe care le propunea a fi ocolite. Țin minte (din vremea zilelor mele de bibliotecă universitară) că era foarte zbârlit împotriva cuvântului „abscons”; or, vocabula aceasta a rămas, a biruit, pentru că are o seamă de conotații de sens, utilizabile azi, necesare: greu de înțeles, obscur, tăinuit, misterios, necunoscut.
Pe de altă parte, studenții din lumea germanică au venit și ei cu unele cuvinte, care au rămas, spre folosință reală: „epigon” (chit că nemții l-au împrumutat de la francezi, care, la rândul lor, l-au luat din lexicul latin), sau „moto”, cuvânt luat de nemți de la italieni etc.
Nu e mai puțin adevărat că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a alunecat într-o extremă hilară, din străduința latiniștilor de a curăța cât mai mult limba română de cuvinte nelatine; încât propuneau „gâtlegău” – pentru „cravată” -, „depereteferecător” – pentru „chibrit” ș.a. Din limba rusă – atenție ! nu din slava veche - (ca urmare a opresiunii sovietice) n-au rămas în limba noastră decât cuvinte ce denumesc obiecte, lucruri pe care le-au inventat „amicii„ de la răsărit: „sputnic”(acum, pe cale de marginalizare), „drujbă” (ce unealtă admirabilă !), „rachetă” (dar și ei au luat cuvântul de la…nemți) sau „milițian” (deși, culmea ! l-au împrumutat din limba latină; e de văzut dacă polițaiul de azi e același… milițian).
Ei bine, limba engleză… (de fapt, engleza americană, care e jenant de stricată în rostirea de pe stradă, precum și franceza din Canada). Prin istoricul planetei noastre (vezi coloniile), prin evenimentele mondiale, la care au participat SUA și Anglia, treptat-treptat limba (zisă) engleză a devenit principala limbă de circulație internațională, de comunicare între state. Prin urmare, nu e de mirare că e atât de prezentă în mass-media. Dar…