Unicat în România: Instituţia Vasile Jimboreanu

           Într-un ziar raional din urmă cu vreo 65 de ani, se scria despre elevul Vasile Jimboreanu că este foarte sârguincios, cuminte şi foarte harnic. Nu ştiu dacă a fost, de-a lungul anilor cuminte (fiindcă, vorba lui Creangă, nici cuminte până la 20 de ani n-am fost...) ştiu însă că a fost şi este deosebit de harnic, sârguincios şi meticulos până la inervare, cum zice cineva. Îl ştiu pe Gimi de pe vremea când, la secţia „Scrisori” a unui cotidian judeţean, împărtăşeam împreună durerea, necazul, tristeţea, uneori şi bucuria celor care ni se adresau. Le citeam gândurile din scrisori, le glosam, le răspundeam la o mică rubricuţă de „Poşta redacţiei” şi cam atât. Meticulos cum era atunci, absolventul de Istorie-Filozofie, a avut, dintotdeauna, sentimentul dăinuirii şi al dăruirii pentru alţii. „Să laşi în urma ta ceva”, repeta, de fiecare dată când găsea o „hârtie” veche, ce merita a fi păstrată.

          De câţiva ani, Vasile Jimboreanu este sinonim cu o instituţie unicat în ţară. Un fond documentar de o varietate incredibilă, de la literatură la sport, de la istorie locală la cea universală, sunt documente care pot fi consultate de oricine interesat de a afla ceva despre un anumit eveniment. Un fond de carte, unele rarisime, de vreo 15.000 volume, o bibliotecă sportivă cu peste 1000 de reviste şi ziare, 200 de casete cu înregistrări ale marilor campioni, sute de cutii cu decupări din ziare şi reviste, cu tot atâtea informaţii. Trofee sportive, trofee culturale, medalii, diplome, distincţii, portrete de sportivi din disciplinele la care conjudeţeni de-ai noştri au participat, de la competiţii locale, judeţene, naţionale, la jocuri europene, mondiale şi olimpice.

          Centrul de Documentare de pe pietonalul bistriţean a intrat deja în circuitul turistic. Miniştri, oameni de ştiinţă şi cultură, ziarişti de prestigiu, profesori şi elevi au vizitat deja instituţia lăsând impresii foarte laudative. Nu întâmplător, în Cartea de Onoare sunt impresii şi în limnile arabă şi chineză, nemaivorbind de limbile europene. Adunarea de informaţii şi glosarea lor continuă. Gimi, la cei peste 75 de ani, se simte mereu tânăr şi cu poftă de a culege date noi, muncind necontenit la masa de lucru din biroul său. Locaţia aceasta, o filială, să-i zicem a Palatului Culturii, poate deveni un laborator, o sală de clasă, o piesă de muzeu la mari dimensiuni. Chiar aici s-ar putea ţine lecţii de istorie locală. Dacă, bunăoară, cei din Teaca, elevi ori profesori ar poposi la Centrul de Documentare, pot afla informaţii despre trecutul aşezării lor, poate neştiute de ei. Aliatul lui Gimi în demersul ştiinţific ce-l intreprinde este prof. dr. Dorel Cosma, cel care înţelege semnificaţia şi importanţa acestui demers de documentare. Cred că este cam rar în ţară ca un Palat al Culturii, e vorba de cel din Bistriţa, prezidat de Dorel Cosma, să aibă şi o „secţie” de sport. Până să ajungă la această instituţie, Vasile Jimboreanu a muncit mult şi este meritul lui că le-a redat bistriţenilor, şi nu numai, istoria.

          Am aminti doar faptul că i-au trecut prin mână 3000 volume despre sport, în limbile română, maghiară, germană, engleză, rusă şi franceză, că a răsfoit cam 16 tone de presă postbelică  de la Târgu Mureş, că este autorul a câtorva cărţi de referinţă despre sportivii bistriţeni. De mai bine de 30 de ani, Gimi adună, fişează, conspectează, glosează aidoma unui arhivar din vremurile de demult, documente, înscrisuri, articole, poze, ziare, reviste, fotografii pe care le aşază cu grijă la locul cuvenit. Este de o seriozitate înnăscută şi are o răbdare de fier. Dorinţa lui este de a lăsa generaţiilor viitoare o enciclopedie. Să las ceva celor de după mine, spune acesta.

          Aşadar, pe Pietonalul bistriţean fiinţează Centrul de Documentare, o instituţie al cărui iniţiator şi organizator este Vasile Jimboreanu, unul dintre oamenii rari care n-a încetat să fie un model de muncă şi de seriozitate.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]