Universul copilăriei

Viața omului pe Pământ poate fi împărțită în mai multe perioade – copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea, bătrânețea, senectutea, fiecare dintre ele cu caracteristici oarecum distincte. Parcurgând aceste etape și ajungând la bătrânețe, încerc să fac o retrospectivă a lor deoarece realizez un exercițiu de memorie care nu mă costă nimic, ba uneori simt și plăcere, cu toate că am observat că „iute vremea a trecut/ și-uite c-am îmbătrânit” și știu sigur că din viață „mult a fost, puțin a mai rămas”. Etapele vieții se întrepătrund biologic, material, spiritual, cultural, politic etc., astfel încât este greu de stabilit o limită clară între ele, din fiecare au rămas însă amintiri, care consemnate îți dau repere ale existenței tale. Parcă dintre toate perioadele vieții (așa cum afirma și I. Creangă), copilăria este cea mai palpitantă, poate și datorită faptului că este un început presărat cu sinceritate, naivitate, toleranță etc.
Pentru mine, amintirile din copilărie încep cu primirea unei „videruțe”(găletuțe) pline cu bomboane și a unui „capișon”(fes), de la o soră a mamei care „emigrase” la București și a venit în vizită la noi. Au continuat apoi cu îndemnul făcut de părinți și de fratele meu mai mare ca în ziua de 25 martie de sărbătoarea „Blagoveștenie” să înconjor de trei ori casa și acareturile gospodărești trăgând un lanț și strigând continuu „fugiți șerpi, fugiți șopârle, că vin Blagostatele, și v-or rupe spatele”. Ca să aibă efectul scontat, spunea fratele meu, că trebuie să faci înconjurul casei dezbrăcat și cât mai de dimineață, ceea ce era cam dificil deoarece rea frig. Tot cu ocazia acestei sărbători, se făcea fum gros, aprinzând resturi vegetale mai ales acolo unde erau pomi și viță de vie pentru a avea vara și toamna rod bogat. Nu pot să uit „aventura” alături de băiatul popii din sat când împreună urmăream vrăbiuțele care își făcuseră cuiburi în golurile dintre pietrele unui grajd de la casa parohială și observând de unde ies păsărelele băgam și noi mâna crezând că o să găsim ouă, numai că, uneori găseam și pui de pasăre care aveau ceva galben la cioc și dacă puneai mâna pe ei și apoi pe la gură îți apăreau pe lângă buze un fel de „zăbele” (niște bășicuțe de culoare galbenă), și astfel ne-am pomenit noi la un moment dat plini de zăbele. Băiatul popii, știa el, că dacă îți dai pe acestea cu coada pisicii, dispar, și drept urmare, prindem noi motanul popii care era prin zonă deoarece pândea vrăbiuțe, îl țineam când unul când altul în brațe și ne dam conștiincios cu coada lui pe la gură. Nu sunt sigur dacă zăbelele ne-au dispărut imediat, cum nici I. Creangă nu-și mai amintește exact dacă a scăpat imediat de „râia căprească” după ce s-a scăldat în apa rece de la munte. Și tot cu băiatul popii ne duceam în fiecare an cu o zi înainte de sărbătoarea de Sângeorgiu să aducem ramuri de rug(trandafir sălbatic) pe care le puneam la poarta și la ușa grajdului pentru a alunga „strigoii” deoarece el susținea că a văzut un consătean care „lua laptele” de la o vacă, dar nu voia să spună cum, deoarece acesta l-a amenințat că, dacă spune cuiva, o să pățească ceva rău.
Uneori vara, când era secetă și căldură mare, ne echipam cu încălțăminte și haine vechi și mergeam să prindem pești cu „cotarca”(un coș de nuiele cu fundul oval) din valea care trecea prin sat. Fratele meu ținea cotarca la capătul unei râpe iar eu scocioram încet de pe mal cu un lemn lung, până în apropierea cotărcii, pe care fratele o ridica încet ca să se scurgă apa din ea, uneori găsind ceva pești dar și broaște sau raci. Odată, găsește un pește mare, lasă cotarca în apă, și mă atenționează pe mine că o să o arunce pe mal iar eu să prin repede peștele, că zbătându-se să nu ajungă din nou în apă. El aruncă cotarca cu peștele între niște urzici, iar eu mă arunc pe burtă după pește pe care l-am prins, deși m-am urzicat rău de tot apărându-mi bășici roșii pe piele, l-am pus într-un „clondir” ce îl aveam la îndemână, coada însă îi ieșea afară, așa că am fugit cu el acasă și l-am pus într-un halău (jgheab) din care beau animalele apă . Am mai prins în ziua aceea un alt pește mai mare și mai mulți mici, astfel că seara, mama i-a prăjit în ulei și făină de mălai. Au fost cei mai buni pești pe care i-am mâncat în viața mea.
Multe ar mai fi de consemnat, pentru a lăsa urmașilor o altfel de „moștenire”, dar „vorba lungă” …