alp

UT PICTURA POESIS – VIRGINIA BRĂNESCU 90

(14 martie 1928 – 14 martie 2018)

Moto:

„Nu m-am zbătut să-i iau nimănui locul,

Am stat pe colțul meu de Univers

Și când m-a ars prea cu putere focul

Mi l-am turnat cu dăruire-n vers!

 

Am îndrăgit culorile de mică

Și mi-am făcut din viață un tablou,

Dureri și bucurii ce mă implică

Primind fațete ce-au stârnit ecou!”

V.B., Biografie (8 noiembrie 2017)

 

În aparenţă, o viaţă de om, aşa cum a fost! Cu suişurişicoborâşuri, cu împliniri şi dezamăgiri; a luptat cu sine însăşi, cu vitregiile timpurilor trăite. Căci, pentru Virginia Brănescu au fost şi de unele şi de altele. Altfel, „trecerea” ar fi dureros de monotonă. Dumnezeu însă a compensat, a compensat infirmitatea cu talentul scrisului şi al picturii, într‑un cuvânt cu arta, cu adevărata artă, pe ale cărei culmi s‑a înălţat. Dar nu singură, ci înconjurată de cunoscuţişi prieteni, de sfetnici şi admiratori. Am putea spune, fără să greşim, că a realizat o operă, îngemănând poezia, dar şi harul prozei, cu penelul meşteşugit.

Bistriţeanca Virginia Brănescu de „Peste Podul Budacului” s‑a născut (Frişan) la 14 martie 1928într‑o familie de meseriaşi români. Societatea din Bistriţa, până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, era predominant săsească; românii au pătruns în Oraş numai după ce, în anul 1895, câştigaseră pe seama lor Biserica Minoriţilor din Piaţa Unirii (Nr. 10), cu ajutorul episcopului Ioan Sabo (35000 fl.), dar mai ales după înfiinţarea Liceului „Al. Odobescu” (1923), tot cu sprijin năsăudean, ca şiîn anul 1919, la deschiderea „Şcoalelor medii de băieţişi fete” (cu câte patru clase, I‑IV). Etnicilor „neromâni”, cu o pondere ridicată, le revenea exercitarea ocupaţiilor specific urbane: comerţulşimeşteşugurile, financiar‑bancare, în perioada interbelică, încet‑încet, românii ridicându‑se şi ei din starea „de inaş”şi „de calfă” la cea de patron, „de meşter”, cum ajunsese şi Ioan Frişan, originar din Beclean, tatăl Virginiei Brănescu, dar şi bunicul său dinspre mamă.

Urmează prima treaptă şcolară la Bistriţa, apoi Gimnaziul inferior şi superior la diferite licee: cls. I la Liceul de fete (1939/40), după care trece la Secţia română a Şcolii civile maghiare (1940‑1943) – Polgárileányiskola, un an întrerupe, iar cls. a V‑a (1944/45) o parcurge la Liceul mixt şi, în continuare, din nou la Liceul de fete (cls. VI‑VIII), absolvindu‑l în anul 1948, la Bistriţa, pe locul întâi la Bacalaureat, dintre colegele alor două Licee de fete (Bistriţaşi Năsăud).

Cartea Virginiei Brănescu, intitulată metaforic şi sugestiv Cu sufletul în palmă, Edit. Karuna, Bistriţa 2008, se constituie într‑un roman al vieţii sale, comparabil cu „Amintirile...” lui Ion Creangă, de la copilărie şiadolescenţă la maturitate, la realizările sale izvorâte din dragostea pentru frumos, pentru oameni. Sunt evocaţipărinţii cu îndeletnicirile lor, învăţătorişi profesori, elevi şi colegi, inclusiv din perioada clujeană a studenţiei; se înfiripă în filele cărţiiatracţia manifestată, încă de timpuriu, spre pictură şi cuvântul scris, apoi încurajările de care s‑a bucurat spre a ajunge la această vârstă de aur, plină de realizări, chiar şi pe linie familială. Despre copilărie şitinereţe, cu patos şicondescendenţă, vorbeşteînsă şi scriitoarea în această carte: „Copilăria ne cheamă răscolitor şi cu mare forţă, încercând a se descătuşa din temniţa sufletului şi a ieşi la lumina zilei! (...) Din umbra amintirilor te‑am scos, copilărie, ca să nu te înghită mucegaiul uitării!”.

Cuvinte de preţuire are Virginia Brănescu la adresa unor profesori, precum Ioan Gâlici, de lb. rusă (noi, năsăudenii, îl ştim de geografie), diriginte la Liceul mixt (director Ştefan Man); la Liceul de fete a avut‑o ca dirigintă pe „cea mai iubită profesoară din şcoală”, Maria Banu, de lb. franceză, care „făcuse specializare la Paris”. De bun augur ni se pare evocarea „doamnei Rebreanu”, care dădea ore de lb. franceză „în particular” multor eleve, îmbinându‑le cu „momente distractive”; Olga Rebreanu, „foarte drăguţăşi apropiată de copii”, cum o caracterizează Virginia Brănescu, era „soţie de procuror”.

Amintiri aparte are viitoarea pictoriţă despre profesorii de desen. În gimnaziu, desenul şi lucrul de mână le‑a învăţat de la Netty Adam; „desenul artistic”în acuarelă, „cu umbre şi lumini”, reproducerea unor ilustrate şi felicitări de sărbători cu scene religioase au fost primele manifestări, pe care, din perspectiva timpului trecut, le consideră momente „de suflet”. În liceu, profesoara de istorie şi suplinitoare la desen, Valeria Lazăr, avea să‑i identifice talentul, s‑o încurajeze prin organizarea unei expoziţii, de fapt prima sa expoziţie, alcătuită din 11 planşe, încurajată cu un premiu special la sfârşitul clasei a VI‑a. Virginia Brănescu descoperise, sui‑generis, vopseaua în ulei, o combinaţieîntre acuarelă şi cleiul sau guma arabică, indispensabilă unui tablou de elev imaginându‑şi „un apus de soare pe o răchită găunoasă (de la) marginea unui pârâu”, „o toamnă la marginea pădurii”, „o livadă de meri în plină floare (...) la poalele unui deluşor”.

După terminarea liceului, a urmat un hiatus de doi ani, când Virginia Brănescu lucrează ca secretară‑contabilă la un „cămin de ucenici”, răstimp salutar nu din perspectiva „câştigăriiexistenţei independent şi a pregătirii trusoului pentru măritiş”, ci sub aspectul agonisirii unei sume de bani în vederea autoîntreţinerii, cel puţin pentru un an, la facultate, originea socială de mic‑burgheză a familiei excluzând‑o de la o eventuală bursă. Şiaşa devine studentă la Facultatea de Filozofie (înainte de 1948, de Litere şi Filozofie) a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj, în toamna anului 1950. Sunt savuroase amintirile din anii de studenţie, începând cu ambiţia de a ajunge la nivelul erudiţiei tânărului universitar Alexandru Husar, originar din Ilva Mare (în perioada 1951‑1959, colaborator al lui Dumitru D. Roşcaşi David Prodan), continuând cu enumerarea materiilor din care se susţinea examenul de admitere: Limba română, Economie politică, Istoria românilorşiConstituţie (oare nu şi Limba rusă?), neuitând să precizeze că „la limba română de ani de zile se dădea în scris aceeaşi temă, «Răscoalele ţărăneştiîn literatura vremii»“, biet ţăran român care, prin Reforma agrară din 23 martie 1945, fusese împroprietărit şi apoi declarat „chiabur”, dacă nu se înscria în G.A.C.

Amintiri plăcute, uneori hazlii, păstrează despre profesorii din anul I, printre care: la Gimnastică (G.M.A. = gata pentru muncă şi apărarea ţării), Ioan Moina, originar şi el de pe meleagurile noastre, anume din Nimigea, „sportiv şi deci sprinten”, viitor Maestru Emerit al Sportului (1953, primul în Atletism); la Matematici superioare, Ioan Armeanca, astronom, „era un tip mic şi gras (...), un savant, dar foarte slab pedagog”; la Logică formală, profesorul Isac „a rămas foarte mulţumit” de răspunsul dat; la Biologie, decanul Pârvu al facultăţii era „un tip glumeţşi agreabil, care pe deasupra era şi poet”; despre profesorul (Ştefan) Pascu de la Istorie medie afirmă că era „bine pregătit, dar şipretenţios”; pe lângă limbi moderne şi clasice, la Filozofie se făcea multă Gramatică a limbii române, cu „domnul profesor Tcaciuc (îl bănuim pe Ioan Rahoveanu, cunoştinţa noastră), doctor în limbi romanice, pe care regimul de atunci îl degradase (...) la rang de asistent”, pe motiv că nu‑şi alegea exemplele discutate „din viaţa de zi cu zi a societăţii socialiste în evoluţie”. Însă Istoria P.C. al U.R.S.S. a determinat‑o pe Virginia Brănescu să urască acest tip de istorie, apreciindu‑l, după Creangă, un „cumplit meşteşug de tâmpenie”.

Surprinzătoare pentru noi este rememorarea unui coleg de‑al său de la Filozofie, l‑am numit pe Viorel Pălăgieş, de care o leagă „un fragment de imagini cu reverberaţii romantice în suflet, dar şi cu umor”, chiar un portret creionându‑i: „era Viorel un tip atletic, blond, cu ochi căprui, oarecum naiv şi nebunatic în sensul copilăros al cuvântului”, căci „la un bal” o învârtise pe Virginia Brănescu „mai mult prin aer la câteva valsuri”. S‑au „despărţit”în anul II, căci Filozofia se mutase la Bucureşti; Viorel Pălăgieş a trecut la Filologie, specialitatea Limba rusă, căci numai acolo erau locuri, iar Virginia Brănescu, la Facultatea de Pedagogie‑Psihologie, cu examene de diferenţă.

În anul II al noii specializări, în Pedagogie‑Psihologie, aleasă după tatonări, Virginiei Brănescui‑a fost grea adaptarea, nu datorită schimbării în sine a profilului, ci îndeosebi efortului susţinut la care a fost supusă dată fiind suprapunerea, firească de altfel, a examenelor curente celor de diferenţă, ca să amintim numai Psihologia generală şi Anatomia şi fiziologia sistemului nervos. Pe cunoştinţele materiei acesteia din urmă se baza întreaga psihologie pavlovistă, căci era fundamentată pe legi fiziologice. S‑a obişnuit încet‑încet şi cu Psihologia copilului, mai greu însă cu Metodica predării, străină pentru absolvenţii liceelor teoretice. În anii III şi IV era perfect integrată, îi plăceau materiile învăţate, inclusiv Practica pedagogică, urmând ca Examenul de Stat să‑l susţină numai sub forma unor probe orale (examen „verbal”), fiind prima promoţie examinată astfel, din Istoria pedagogiei, Marxism‑leninism, Psihologia copilului, Psihologie generală şi Pedagogie. Anul 1954 a însemnat, prin urmare, pentru Virginia Brănescusfârşitulemoţiilor aferente examenelor studenţeşti, dar şibucuria păşiriiîn viaţă, mai întâi la locul de muncă, în învăţământ, profesie nobilă care cere să fii mereu „student”, mereu racordat la nou...

Cartea autobiografică amintită este brăzdată, de la un capăt la altul, de probleme politico‑sociale, fără ură şi părtinire, pe care unii dintre noi le‑am trăit aievea, ca urmare a „opţiunii” noastre estice, de succinte, dar remarcabile, portrete ale personajelor cu care a intrat în contact, de fiorul erotic alunei tinere mereu în căutarea acelui „Făt‑frumos”, căruia să i se dedice cu trup şi suflet. Totul învăluit într‑o exprimare simplă, concisă, presărată cu alese figuri de stil sau „ziceri” expresive luate din înţelepciunea populară.

Câteva exemplificări vor întări aserţiunea. În „preajma Primului Război Mondial (...) libertăţilenaţionalităţilor conlocuitoare din Imperiul Austro‑Ungar erau foarte restrânse” (de fapt, nu numai atunci!, n.n.), iar românilor le era acordat doar „dreptul de a se jertfi pentru patria Austro‑Ungaria” (sic!); în „vremurile de restrişte” ale celui de Al Doilea Război Mondial, „au făcut horthyştii legi discriminatorii, prin care protejau numai neamul lor”şiaminteşte că la „Polgárileányiskola” elevele maghiare „învăţau gratuit”, iar cele de la Secţia română „plăteau taxe”. Câtă dreptate are Virginia Brănescu! Şi în zilele noastre constatăm acest fapt, anume că în România există două feluri de minorităţi: una maghiară, care se consideră „privilegiată”, şi alta constituită din celelalte, faţă de care prima n‑are nici o consideraţie. Mai mult, minoritatea maghiară a înghiţit‑o pe cea secuiască, de unde interesul deosebit faţă de soarta acesteia. Bine se ştieînsă că secuii nu sunt unguri... Dacă aceştia vor avea pretenţiişi asupra ceangăilor din Moldova, vina este a noastră, care, pe românii ardeleni catolici refugiaţi în Moldova din faţareformaţilor, i‑am făcut unguri, chiar schimbându‑le numele în documente. După ce „românii au întors armele împotriva Germaniei hitleriste şi s‑au aliat cu ruşii”, în loc să vină românii aşteptaţi, au „sosit ruşii”, aducători de istorie românească nouă, în timp ce nemţii, în retragere, au distrus tot ce s‑a putut, i‑au adunat pe evrei ducându‑i în lagăre şi au determinat „exodul saşilor”. Apoi, în timpul studenţiei Virginiei Brănescu, pentru că era foarte bună la carte, tatăl său îşi depuse „brevetul” de maistru‑pieptănar, rămânând numai cu casa şi cele câteva parcele de pământ ale mamei”, studenta scăpând „cu bursă şi cămin”, dar „averea” mamei sale a trebuit, mai târziu, când Virginia Brănescu lucra în învăţământ, să fie „donată colectivei”, altfel nu‑şi putea „profesa meseria”. Era un mijloc de constrângere; ţin minte că ai mei părinţi s‑au înscris în G.A.C., motivând, în cererea gata făcută „de sus”, că nu sunt „capabili” să‑şi muncească pământul. Aferim!

Cât priveşte acel „Făt‑frumos”, cu numele de Nicu, venise de la Olăneşti (Vâlcea), în anul 1963, apoi imediat, după un an, se născuse bucuria familiei, Nicoleta. A fost singurul care i‑a inspirat încredere, pornind la drum cu hotărâre.

Câteva dintre vorbele de spirit plasate la loc potrivit de Virginia Brănescu ne entuziasmează de‑a dreptul: prea multă personalitate afişată la un om este „ca la pomul cel mare sub care nu creşte nimic” din cauza umbrei groase sau, în momente de cumpănă, de grele încercări ale vieţii, care‑ţi inspiră pesimismul, „nu moare omul când crede, ci mai ales când nu vrea!”, ca să rememorăm şi crezul ei privind menirea „dascălilor, misionari ai muncii educative”, anume „educaţia în spiritul optimismului şi al muncii”, care a condus‑o până la pensionare (1985).

În urma absolvirii facultăţiişi a unei „atestări pe limba română”, Virginia Brănescu fusese repartizată la Archiud, însă la intervenţia tatălui la Secţia de Învăţământ Raională din Bistriţa a fost strămutată la Livezile, fosta localitate Iad, aici făcând cunoştinţă cu condiţiile sociale ale unui dascăl „de ţară”; locuinţa „în gazdă” cu farmecul ei rustican, copiii şipărinţii lor, „culturalizarea maselor”, subordonarea faţă de organele locale: „era colectivă în sat şipreşedintele, un evreu croitor de meserie... ne trimitea în fiecare seară pe la curţileţăranilor să scriem pe listă cât au arat sau cules fiecare şi să ducem la colectivă evidenţa. Iar oamenii slobozeau câinii pe noi!”, ne mărturiseşte tânăra profesoară, în schimbul „unui lotişor cultivat pe lângă râu”. Au venit îmbolnăvirea, Prundul Bârgăului, operaţianereuşită la Ortopedia din Cluj‑Napoca, tratamentele pentru recuperare, toate acestea îndârjind‑o mai mult pe Virginia Brănescu, convinsă că după plecarea norilor negri se va lumina văzduhul şi razele soarelui vor poposi şi asupra sa. În sfârşit, „acasă” la Bistriţa, mai întâi la Liceul „Andrei Mureşanu” pe o Catedră de Lb. română, apoi la Şcoala specială pentru invalizi motori (de pe B-dul Viişoara), şcoală de interes republican, unde, pe lângă lb. română, a ţinut ore de organizare şi tehnologie, de protecţia muncii, căci elevele lucrau în ateliere productive (croitorie, ţesătorie, menaj), reuşind ca, în calitate de responsabilă a Comisiei Diriginţilor, să facă o adevărată şcoală a educaţiei prin muncă; şcoala s‑a mărit, devenind „grup şcolar industrial”, până în final, Şcoala specială profesională pentru copii cu debilitate mintală „Sf. Maria”, aici funcţionând ca psiholog şcolar. În două rânduri fusese antrenată în pregătirea şiperfecţionarea cadrelor didactice: detaşarea la „institutul de educatoare” de pe lângă Liceul „Andrei Mureşanu”, care pregătea, timp de doi ani, educatoare pentru grădiniţele din judeţ (a predat pedagogia); cooptarea de către Casa Corpului Didactic în activitatea de reciclare, grade didactice şiinspecţiile aferente. Desigur, Virginia Brănescudeţinea toate gradele didactice: „definitivatul” din lb. română, gradul didactic II din psihologie‑pedagogie, pe care‑l trecuse cu succes bun, cu nota maximă îşi finalizase lucrarea de gradul I, având titlul Aspecte din munca instructiv‑educativă cu invalizii motori 2. A participat la numeroase sesiuni de comunicări ştiinţificenaţionale privind şcolile speciale, cu tematici de logopedie, defectologie, pedagogie şi psihologie, probând preocupările sale de continuă perfecţionare. Ca soţie iubitoare, aşezată la casa ei, şi‑a încurajat soţul să facă, la fără frecvenţă, Facultatea de Matematică (1965‑1969), căci dispăruse moda „facultăţilormuncitoreşti”, urmate de tehnicieni sau de muncitori cu trei ani vechime, mai departe să obţină „definitivatul”şi gradul didactic II; amândurora revenindu‑le de‑acum sarcina să‑i confere fiicei Nicoleta o educaţie aleasă: gimnaziul, Liceul „Liviu Rebreanu”, unde era bună la carte, specializarea în inginerie mecanică la facultate..., dar şi nepotului Ionuţ.

Nu‑şi poate reprima însă o amintire: „Mă doare şi acum sufletul când mă gândesc cât am pătimit în tinereţe, tot oprindu‑mă de la toate bucuriile...! Odată tata, care deşi era o fire veselă, chiar glumeţ, dar în fapt era extrem de serios, mi‑a zis: «Fată, vezi ce faci în viaţă, tu nu eşti ca şiceilalţi!» Şi asta mi‑a intrat în cap ca un cui. M‑am silit toată viaţa să fiu mai bună decât cei din jur, să‑i întrec”. De aici şi atitudinea Virginiei Brănescufaţa de copiii invalizi, care, dacă sunt echilibraţi, au „o inteligenţă superioară”. Cu toată infirmitatea ei, a fost şi este mai bună, într‑adevăr, decât mulţi din jur, ca dovadă elaborata sa operă literară şi artistică, lăsată nouă întru contemplare.

Primele efuziuni artistice le trăieşte Virginia Brănescu în familie. Tatăl său, Ioan, maistru‑pieptănar, făcuse Primul Război Mondial în Marina Autro‑Ungară din Mediterana şi Adriatica, se întoarse cu „tolba” plină de ilustrate din locurile călcate, ştia cânta frumos cu „glasu‑i minunat de tenor”, era glumeţ din fire, găsind pentru „orice faptă bună sau rea... o anecdotă populară” potrivită, activa în „Reuniunea meseriaşilor români din Bistriţa” ca „diletant teatral”, fusese în casa părinţilor marelui Liviu Rebreanu. Şi a sa mamă, Elena, era neîntrecută în declamări din poeziile lui Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, dar mai ales recita cu mândrie „Duşmancele” de al nostru poet George Coşbuc; era o prezenţă activă în „Reuniunea femeilor române Sf. Maria” sau „Mariana” din Bistriţa.

La început au fost impresii din cotidian şi poezii ocazionale, înconjurate de „uşoare crochiuri în creion negru sau pastel”, toate grupate tematic la sugestia directorului Casei Corpului Didactic din Bistriţa (George Vasile Raţiu) şi transmise spre lecturare colegului său de liceu, Prof. dr. ing. Carol Saal, trăitor la Ingolstadt / Germania. Aşa s‑a născut primul volum de poezii, intitulat Pe aleile unei vieţi,Ingolstadt 2000, lansat la 5 ani de la pensionare, pe fondul unei noi expoziţii de pictură a sa (30 de tablouri), organizată cu prilejul „Zilelor Şcolii speciale «Sf. Maria»“ din Bistriţa. A urmat cartea de proză Din umbra amintirilor,Edit. „George Coşbuc”, Bistriţa 2003, o nouă plachetă de versuri Capricii autumnale,Edit. Karuna, Bistriţa 2007, apoi, în două ediţii, volumul de satiră şi umor BIP pentru lume‑lume!,Edit. Karuna, Bistriţa 2007; 2009, un nou volum de proză conţinând aprecieri asupra unor cărţi, artişti sau oameni de seamă, ca şi cronici despre creaţia sa, sub titlul Eu despre ei, ei despre mine,Edit. Karuna, Bistriţa 2007, ceea ce denotă că anul 2007 a fost unul prolific pentru Virginia Brănescu. Povestea vieţii sale este  continuată până în pragul pensionării într‑o nouă carte, deja amintită, Cu sufletul în palmă,Edit. Karuna, Bistriţa 2008, o altă plachetă de versuri, Clipa,Edit. Karuna, Bistriţa 2009, şi din nou eseuri despre cărţişi autori cuprinse în volumul Clipa de prietenie,Edit. Karuna, Bistriţa 2009; urmează încă două alternanţe, volumul de poezii Rezonanţe acute,Edit. Karuna, Bistriţa 2010, şi notele de lector din Oameni şicărţi,Edit. Karuna, Bistriţa 2011, respectiv placheta de versuri Popas cu poezia,Edit. Karuna, Bistriţa 2011, şi cartea dedicată vieţiişicreaţiei pictorului din Nepos, Nechita Bumbu, intitulată Duminicile pictorului verde,Edit. Karuna, Bistriţa 2012. În sfârşit, semnalăm apariţia unor noi volume de versuri, Spre zări albastre,Edit. Karuna, Bistriţa 2013, în al 85‑lea an al vieţii sale,La porțile iubirii, Edit. Karuna, Bistrița 2014, Pașaport pentru eternitate, Edit. Karuna, Bistrița2017, acest an fiind destul de prolific pentru autoare, căci vor mai vedea lumina zilei Albumul, Edit. NosaNostra, Bistrița 2017, și grupajelede picturi personale Dincolo de cuvânt (în două volume). A fost tradusă și publicată în germană, spaniolă, suedeză, franceză, obținând premii și distincții, ca mesager al culturii românești în lume.

Ca o recunoaştere a activităţii sale literare, Virginia Brănescu a obţinut premii, a fost găzduită de diverse publicaţii de cultură din ţară, este inserată în pagini de dicţionareşi antologii, face parte din societăţi de profil, corolar al prestigioasei creaţii: eseu, proză, poezie, critică şi cronici literare. Astfel, a fost onorată cu Premiul I la „Secţiunea proză scurtă” a concursului cu tema Om bun, om rău!, iniţiat de Clubul şi Cotidianul „Răsunetul” din Bistriţa, în anul 2002, cu povestirea Necazurile Lelii Raveca (inclusă în volumul Din umbra amintirilor). Colaborări la reviste şi ziare: „Dor de dor” (Dor Mărunt / Călăraşi), „Gând Românesc” (Alba Iulia), „Făclia de Cluj”, la publicaţiilebistriţene „Răsunetul”, ca deţinătoare a rubricii „Note de lector”şi la suplimentul săptămânal „Cuiul lui Pepelea”, avându‑l amfitrion pe epigramistul Alexandru Misiuga, apoi „Adevărul de seară”, „Litera Nordului”, „Conexiuni” etc. Menţionămapariţiile în dicţionareşi antologii: Solidaritate şitoleranţă(Edit. „Mesagerul”, Bistriţa 2009), Al nouălea Cer (Antologie a Grupării de scriitori „Litera Nordului”, realizată de Dumitru Munteanu, Edit. „George Coşbuc”, Bistriţa 2009), Personalităţi române şi faptele lor, 1950‑2000, Vol. 43 (de Constantin Toni Dârţu, Casa de Editură „Venus”, Iaşi 2010), Antologie de Proză „Conexiuni”şiAntologie de Poezie „Conexiuni”(sub coordonarea Dorel Cosma şi Elena M. Câmpan, Edit. Karuna, Bistriţa 2010), Mafia şidemocraţia(Festivalul Naţional „Eterna Epigramă”, Ed. XXI, antologie realizată de „satiriconiştii” Ion Bindea, Eugen Pop, Eugen Albu, Silvia şi Marian Popescu, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj‑Napoca 2010), Dicţionarul scriitorilor români de azi (alcătuit de Boris şi Daniela Crăciun, Edit. „Porţile Orientului”, Iaşi 2011). În final, vom aminti că Virginia Brănescu este membră a Societăţii „Conexiuni” a Scriitorilor, girată de Centrul Cultural Municipal „George Coşbuc” din Bistriţa, de asemenea a Ligii Scriitorilor din România (preşedinte Al. Florin Ţene, Cluj‑Napoca).

Asupra cărţilor Virginiei Brănescu s‑au aplecat cu emoţieşiadmiraţie, exprimate în alese sentimente, colegi de breaslă în ale scrisului, profesori, critici literari şipublicişti, dacă ar fi să‑i amintim pe câţiva dintre ei: scriitorul şi ziaristul MenutMaximinian („Răsunetul”), care şi semnează unele prefeţe, Tiberiu Irimia (Karuna), Dumitru Munteanu („Litera Nordului”), profesorii George Vasile Raţiuşi Vasile Găurean, Elena M. Câmpan (preşedintaSocietăţii Scriitorilor din Bistriţa), Ioan Lazăr („Conexiuni”), Raveca Vlaşin (Dej), Ioan Mititean (Năsăud), Virgil ŞerbuCisteianu (Alba Iulia), Jeniţa Naidin (membră a Ligii Scriitorilor din România), Emilia Dabu (Mangalia, membră a Uniunii Scriitorilor din România) şiîncă alţii. Semnificativă ni se pare poezia‑dedicaţieDoamnei Brănescu, de prof. Elvira Maxim, inclusă în al său volum Frânturi de zbor (Edit. Nova Didactica, Bistriţa 2008), din care transpare „lupta vieţii”nonagenarei noastre: „Suferinţanaşte flori,/ Ochii‑n lacrimi sunt potire/ În peneluri dau culori/ Şi în versuri nemurire.// Durerea întredeschide/ Poarta sufletului tău,/ Printre lacrimi tremurânde/ Intră‑n taină Dumnezeu!”.

La rându‑i, Virginia Brănescu a scris „despre ei”: Alexandru Husar, Ion Irimie, Marian Popescu, Dumitru Popiţan, Veronica Oşorheian, Dora Alina Romanescu, Raveca Vlaşin, Aurel Borgovan, ŞtefanVeşcari, Ana Tătar, Ioan Mititean, Gheorghe Mizgan, Olga Lucuţa, Valer Petrehuş, Rodica Fercana, ... Alexandru Misiuga, dar şi despre colegi în ale penelului, dându‑şi mâna întru frumos: Nechita Bumbu (Nepos), Claudiu Prisăcaru (Cluj‑Napoca), Victoria Fătu‑Nalaţiu (Bistriţa), Felicia Voica (Bistriţa), bucovineanul David Croitor, George Toxin (pictor şi fotograf)...

Din atelierul de creaţie lirică al poetei reproducem câteva poezii şi epigrame, menite să ne îmbie la meditaţie, să ne trezească gustul pentru cuvântul meşteşugit, exprimând metaforic un sentiment, o idee, să ne amintească de sufletul atât de răvăşit astăzi, să pătrundem taina vieţii, care este „totuşi iubirea”, de oameni, de Dumnezeu!

 

PICTORUL

Spovedeşte‑mă, părinte,

Fiindcă am păcătuit

Şi‑n imagini, nu‑n cuvinte,

Un nud cald am zămislit!

 

Nu‑i frumos ca Mona Lisa,

Dar e‑mbietorşi plin;

Prinde ochiul ca narcisa

Şi te‑mbată ca un vin!

 

Şi‑am să‑l duc în nemurire,

Să rămână admirat,

Nesupus la‑mbătrânire,

Un idol înaripat!

 

Şi‑o să‑l fure‑ndrăgostiţii

Şi‑o să‑l adore, căci, vai!

Au păcătuit şisfinţii!...

(Păcatu‑i născut în Rai!)

 

POEZIA

Poezia

E o rază de soare,

Ce ţi‑a bătut în geam

Dimineaţa.

Un boboc de lalea,

Ce s‑a deschis

Să‑ţi aducă lumină în suflet.

 

 

ELEGIE

De tânără şi frumoasă

Cu dragostea făceam casă;

Dar acum pe la chindie,

Dragostea‑i doar elegie!

 

 

LUPTĂ

Cu corupţia se luptă

Mult justiţia română

Dar fiind legea coruptă

N‑are legi la îndemână.

 

Cu adolescentinele „reverii colorate” s‑a reîntâlnit abia după pensionare: multe flori, din toate anotimpurile şi de toate culorile, portrete, peisaje, inclusiv din Deltă, pe urmele tatălui său... marinar. După propria‑i mărturisire, Virginia Brănescu n‑a scris şi pictat pentru publicitate, ci din nevoia lăuntrică de a‑şi „exterioriza” unele „simţiri” în anumite momente de viaţă trăite. Plecând de la „judecata” lui Leonardo da Vinci, anume că pictura este o „poezie mută”, merge mai departe, afirmând că din aceasta se desprinde în primul rând arta stăpânită de pictor, dar şi temperamentul şiconcepţia de viaţă ale artistului, unghiul său de vedere asupra a ceea ce vizualizează în imagini. Revelatoare sunt cele 74 de picturi în ulei, pe carton şi pânze, deţinute, din care se detaşează „Copil în rugăciune” (Premiul I obținut la Festivalul Național „Mihai Eminescu”, Ipotești 2012), „Peste Podul Budacului”, „Uliţa copilăriei”, „Clar de lună la Codrişor”, „Primăvara sentimentală”, „Turnul Bisericii Evanghelice”, „Castelul Dracula (Tihuţa)”, „Bărci” sau „Apus de soare în Delt㔺i... flori, în diverse armonii de culori, și nu în ultimul rând, picturile de factură religioasă. N‑a făcut un curs special de pictură, căci talentul, harul sunt daruri ale Providenţei.

Cu tablourile sale şi‑a organizat o invidiată expoziţie de cameră, participă la expoziţii de grup şi personale, la Bistriţa, Năsăud şi Cluj‑Napoca. Tabloul „Primăvara la Salva” a fost apreciat cu Premiul III pentru pictură în cadrul „Festivalului Sătesc” de la Botoşani (2011), iar pictura „Țesătoarea” obține Premiul I la Festivalul Național „Dropia de Aur”, Dor Mărunt/Călărași 2014. Icoanele Virginiei Brănescu poposesc în Biserica din Viişoara, Biserica „Bob” din Cluj‑Napoca, „Cina cea de Taină”  se află în altarul Bisericii greco‑catolice „Bunavestire” din Bistriţa. Prin intermediul cunoscuţilor, picturile artistei au trecut graniţelenaţionale, ajungând la Ingolstadt, Nürnberg sau Augsburg (Germania), Grenoble (Franţa), Toronto (Canada). Lucrările sale nu rareori împodobesc cărţile pe care le scrie, iar unele reproduceri după tablouri însoţesc materiale din revistele la care colaborează. Vom mai adăuga numai că este membră a Societăţii pictorilor amatori din Bistriţa.

Vom încheia acest periplu prin viaţaşi activitatea Virginiei Brănescu, asigurând‑o că ne‑a lăsat o operă care ne aminteşteşi de bucuriile conferite de cotidian, căci greutăţile decurg implicit. Frumosul din artă ne va descreţifrunţile, ne va face mai optimişti, dar parafrazându‑vă: „Vor înflori din nou castanii/ Eu n‑o să mai trec pe sub ei/ Ca să mă ningă, precum anii/ Ce‑au pus la tâmple ghiocei” (Vor înflori).

La mulţi ani şi multă putere de muncă încă! Oricâte ai spune sau scrie despre Virginia Brănescu nu-i destul...

prof. univ. em. dr. Ironim MARŢIAN

 

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]