Valentin Marica în dialog cu Nicolae Băciuţ

Valentin Marica s-a născut în ziua de 9 decembrie 1949 în localitatea bistrițeană Zoreni, comuna Sânmihaiul de Câmpie. A absolvit Facultatea de litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost profesor de limba și literatura română la Gimnaziul Serafim Duicu din Târgu-Mureș, reparizat ministerial, reporter al Radioteleviziunii Române,  secretar literar al Teatrului Național din Târgu-Mureș, lector universitar la Academia de Arte din Târgu-Mureș, consilier al Direcției pentru cultură Mureș. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, senior-editor la Radio România Târgu-Mureș, directorul Editurii Cezara și al Centrului de studii literare Grigore Vieru, redactor șef-adjunct al revistei Vatra veche, vicepreședinte al Despărțământului Central Mureș al Astrei, președintele Fundației Culturale Cezara. A debutat literar cu versuri în revista Cronica, prezentat de poetul Mihai Ursachi.

 

 Cărţi publicate

 

Metanii, versuri, Editura Cezara, Tg.Mureş, 1996

Vecernii, versuri, Editura Cezara, Tg.Mureş, 1998

     Laguna umbrei, versuri, Editura Cezara, Tg.Mureş, 1999

     Secantă la ochiul mimozei, versuri, Editura Cezara, Tg.Mureş, 1999

Cruci în deşert, versuri, Editura Veritas, Tg.Mureş, 2000 ( Marele   Premiu la Concursul Naţional de Poezie „ Ion Minulescu”)

Alluviuni-Alluvia, versuri, ediţie bilingvă română-engleză, traducere de prof.univ.dr.Virgil Stanciu, Editura Dacia, Cluj, 2000 (Premiul Uniunii Scriitorilor)

Ziua canonului, versuri, Editura Tipomur, Tg.Mureş, 2001( Premiul I la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” de la Lancrăm-Sebeş-Alba-Iulia)

     În naosul râului, versuri, Editura Tipomur, Tg.Mureş, 2002

     Linia de contur, interviuri literare, Editura Tipomur, Tg.Mureş, 2002

Manuscrisul de jad, versuri, volum în format electronic, editat de Radio Tg.Mureş, Tg.Mureş, 2005

Mâini de alint, versuri pentru copii, Casa de editură Mureş, Tg.Mureş, 2005( Premiul Uniunii Scriitorilor)

Schitul numelui, versuri, ediţie bilingvă română-franceză, traduceri de Alexandre Luca şi Anca Clitan, Editura Ansid, Tg.Mureş, 2005

Îndurarea amiezii, versuri, Editura Nico, Tg.Mureş, 2006 ( Marele    Premiu la Festivalul Naţional de Poezie Religioasă „Credo”, 2007)

     Studii de istorie literară, exegeze, Editura Nico, Tg.Mureş, 2007

 În apa Duhului ( Reporter în Ţara Sfântă), eseu, Editura Nico, Tg.Mureş, 2008 ( Marele Premiu la Concursul Naţional de literatură „Romulus Guga”, 2009)

La fântâna îngerilor, versuri, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 2009 ( Premiul Festivalului de Poezie şi Eseu „Serafim Duicu”, ediţia a IX-a, 2009)

Ceasornic de lut, versuri, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 2009

Vânători de inefabil, interviuri literare, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 2009 (Diploma de excelență a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România).

Nicolae Băciuţ, Cina din cuvânt, exegeze critice, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2009.

Conjugarea verdelui, publicistică, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010.

Tăcerea magilor, versuri, Editura Nico, Târgu-Mureș, 2010

Absidă pentru ziua a treia (Poemele Zoreniului), Editura Dacia XXI, Cluj, 2011.

Metanii peste strigătul arborelui. Versuri închinate lui Grigore Vieru, Editura Cezara, Târgu-Mureș, 2013.

 

“...vrerea societății de a nu avea fructul copt, ci străpezirea dinților, pensionându-i pe actori, muzicologi, jurnaliști, artiști plastici, profesori universitatri....”

 

-Valentin Marica pleacă în pensie. Ce înseamnă pentru un scriitor a se pensiona?

-Înseamnă a fi luat prin surprindere. Căci, ți se întind anost, aproape barbar, niște hârtii administrative, care îți hotărăsc o altă cale. Dacă momentul ar fi cuprins într-un alt text, scriitorul ar simți, poate, că intră într-un joc. El știe, spre binele lui, să se iluzioneze. Nu înspre pierzanie, ci înspre  nădejdile toate. Vine cândva și odihna / care ispășire va fi... scria Marele Lucian Blaga. Scriitorul, neavând ce face – nu voi accepta, cu mâna pe inimă, nicicând, vrerea societății de a nu avea fructul copt, ci străpezirea dinților, pensionându-i pe actori, muzicologi, jurnaliști, artiști plastici, profesori universitatri s.a.m.d. - primește pensionarea, cu toată mistificarea ei, crezând că vine și noblețea în viața omului. Numai că, cei care îi pun în mâini înscrisurile habar nu au ce e cu sufletul scriitorului, cu naivitatea lui dumnezeiască, cu visul lui. Între metafora scriitorului și bâta administrativă  e o deosebire. Deși, directorul general al Societății Române de Radiodifuziune, domnul Cristian Miculescu, care gândește, cred, destul de bine, viitorul Radioului, într-o scrisoare de apreciere mă numește profesionist de nădejde al instituției, mulțumindu-mi, la pensionare, pentru profesionalism, dorindu-mi să rămân cu sufletul mereu tânăr. Sărmană amiabilitate! Dacă ești printre prestigioșii profesioniști ai instituției, scrisoarea domnului director nu ar fi trebuit să conțină și rugămintea: Rămâneți!? Nu mă despart, prin pensionare, în primul rând de instituție, ci ( aici este regretul!) de ascultătorii mei, din ce în ce mai numeroși, cei care m-au așteptat cu bună-credință la orele exacte ale emisiunilor culturale, acestea numindu-se Revista radio de cultură și artă, Quo vadis?, Linia de contur, Cina eternă, Dreptul la eternitate, Bogății folclorice, Vitralii, Tărâm de iubire, Cuvântul, Carte Radio de Poezie, Prima verba. Ascultătorii m-au făcut să am succese profesionale, spunându-mi cât de mult așteaptă întâlnirile radiofonice, apreciindu-mi, sincer și consistent, efortul publicistic. Fără domniile lor, nu mai am nici prieteni. De nenumărate ori am definit prietenia astfel: îți este prieten cel care simte când ai nevoie de el. Ascultătorii mei simțeau când aveam nevoie de ei. Cei de lângă omul-pensionar, nu...!

Dar, în altă ordine de idei – cea care trebuie să conteze – scriitorul se pensionează? Vorba aceea: i se albește părul, dar nu i se zgârâie inima. Poate că sunt într-un câmp contradictoriu, ambiguu, simțind pragul pensionării și ca  ceva bine-venit și ca ceva amenințător, împotriva  rosturilor mele.  Derutat, așadar, și, în același timp, simțind cum îmi trimite Dumnezeu cuvintele potrivite pentru umbletul literar, pentru neliniști și insomnii, pentru dureri și speranțe. Adevărul este că sunt pensionat, nu mă pensionez... Din marele drag pentru limba română... În gândirile line/ Dă-ne-o, Doamne, și astăzi/ și mâine;/ ține-i cumpăna / înaltă și vie,/ naște-i clipă/ și crește-i vecie!

-Dacă priveşti înapoi, care ar fi reperele biografiei tale profesionale şi ale celei de scriitor?

-Am fost, mai întâi, dascăl de limba și literatura română, în urma repartiției ministeriale, la Gimnaziul Serafim Duicu din Târgu-Mureș. Dosarul pentru învățământul superior,  fiind propus asistent la catedra de literatură veche și folclor, semnat de rectorul acad. Ștefan Pascu, mi-a fost anulat  chiar în ziua repartiției de temutul Cabinet II. Era în 1972. Ajuns la catedră gimnazială, am început o cercetare despre creativitatea școlară, am inițiat primul cenaclu literar al gimnaziștilor din Tg.Mureș, Tricolorul (liceenii aveau cenaclul Excelsior al profesorului Ion Mașca), am publicat, prin Casa Corpului Didactic, Culegerea de exerciții structurale gramaticale, împreună cu profesoara Emilia Dobreanu, prezentată la Simpozionul național de limbă română la Universitatea București, prezidat de reputatul Ion Coteanu. Tot atunci, am scris monografia Alice Călugăru, tragedia unei vieți literare, am reprezentat județul Mureș la manifestări naționale, Drum de glorii, emisiunea-concurs a Televiziunii Române, Festivalul Național de Poezie Lira Covasnei, expediția Ambasadorii prieteniei în Munții Apuseni ș.a.m.d. Aveam la Palatul Copiilor cercuri de jurnalism și de limbă italiană. Eram metodist al Casei Corpului Didactic și făceam parte din Societatea filologilor, susținând, la Tg.Mureș, Luduș, Reghin, Sovata, comunicări științifice despre Dimitrie Cantemir, Rebreanu, Slavici, Arghezi, Călinescu. Lucrarea despre George Călinescu a fost remarcată de Romulus Guga, care m-a invitat în redacția revistei Vatra, propunându-mi publicarea lucrării. Cu exigența,  dar și cordialitatea domniei sale, m-a dat în mâna redactorului, pe atunci, Dan Culcer, pentru detaliile  colaborării. În biroul domnului Romulus Guga a început colaborarea, în același timp, în biroul lui Dan Culcer sfârșind, redactorul afișând o inexplicabilă, pentru mine, răutate. Despre care nu am vorbit, decât târziu. Am reușit, însă, să public proză în Vatra, cu pseudonim. Îmi cunoștea pseudonimul  regretatul Mihai Sin. Lui Romulus Guga i-am călcat pe urme la Teatrul Național, când am lucrat la prestigioasa instituție ca secretar literar. Cât de încântat eram când îi descopeream lui Romulus Guga scenariile de poezie, fișele de însemnări etc. din vemea când a fost secretar literar, dar și textul piesei Candelabrul, avându-l ca personaj principal pe Gheorghe Șincai, text despre care se tot vorbea că s-a pierdut. Eu l-am citit, găsindu-l la Documentare.

Revenind la anii 72, am început colaborarea cu presa scrisă județeană și națională, publicam în Revista de pedagogie și aveam o rubrică de consemnări la Radio Tg.Mureș. Am citit poezie în cenaclul revistei Vatra și în Atelier Artistic Radio, cenaclul radioului.

 Spun toate acestea,  pentru că în primii ani de muncă profesională  aveam, cu adevărat, entuziasm, râvnă, inițiative educative,  dorință de afirmare în viața culturală și civică, o ardere venită din rigurozitatea imprimată ființei mele, pentru totdeauna, de părinții-țărani, atât de frumoși și maestuoși în lucrul brațelor și freamătul sufletesc. Ei mi-au fost mari dascăli... Cu aceeași temeinicie și dragoste am lucrat apoi ca reporter al Radioteleviziunii Române, secretar literar la Naționalul târgumureșean, lector universitar la Academia de Arte din Tg.Mureș, cadru didactic asociat al Universității Dimitrie Cantemir, consilier la Direcția pentru Cultură Mureș, realizator de emisiuni și senior editor la Radio România Târgu-Mureș, președinte al Fundației Culturale Cezara, director al Centrului de Studii Literare Grigore Vieru și al Editurii Cezara, redactor-șef adjunct al revistei Vatra veche, vicepreședinte al Despărțământului Central Mureș al Astrei.

Ca scriitor, am debutat cu versuri în Cronica, la propunerea poetului  Mihai Ursachi. În public, am citit pentru prima dată poeme originale în Tabără studențească de la Bușteni, prezentat de cel care avea să fie actorul Teatrului Național din Târgu-Mureș, Cornel Popescu. Concomitent scriam eseistică, poate chiar mai aprig decât poezie. Când după un examen de literatură română, distinsul profesor Mircea Tomuș, inegalabil când vorbea despre clasicii literaturii noastre, dându-mi un autograf pe monografia Gheorghe Șincai, premiată de Academia Română, și ducându-mă în redacția revistei Steaua, unde m-a prezentat domnului Aurel Gurghianu, am predat spre publicare un eseu pornind de la Farsa tragică a lui Romul Munteanu. De asemenea, în anii studenției, făcând  culegeri de folclor în zona Beiuș-Vașcău, împreună cu Institutul de Folclor și Conservatorul Gheorghe Dima, în coordonarea ilustrului profesor Traian Mârza, am cercetat obiceiuri bihorene din ciclul primăverii. La un Simpozion Național de Folclor din 1970, am prezentat obiceiul Lioara, obținând Premiul I.

Am publicat mai multe volume de versuri, începând cu Metanii, continuând cu Cruci în deșert, Laguna umbrei, Tăcerea Magilor, În naosul râului, Schitul numelui, Ceasornic de lut, Aluviuni, ca să numesc doar câteva din volumele publicate, alături de cărți de publicistică sau exegeze literare, între acestea Conjugarea verdelui, Vânători de inefabil, În apa Duhului – Reporter în Țara Sfântă, Cina din cuvânt – o carte pe care ți-am dedicat-o Nicolae Băciuț; cartea despre cele o sută de cărți ale tale. De-a lungul anilor, cărțile mele au fost răsplătite cu premii ale Uniunii Scriitorilor - Filialele Mureș și Cluj, cu Marele Premiu la Festivalul Național Ion Minulescu sau cu Premiul I și Premiul Ministerului Culturii la Festivalul Internațional Lucian Blaga de la Sebeș-Lancrăm-Alba-Iulia, cu Marele Premiu sau Premiul I la Festivalul de poezie religioasă Credo sau la Festivalul Romulus Guga pe care l-ai inițiat tu, Nicolae Băciuț, spre neuitare, la Tg.Mureș. Nu pot să nu amintesc volumele, multe la număr, cele vorbite, din arhiva Radioului Public. Din 1972, când am început colaborarea cu radioul, și din 1978, când am devenit angajatul intituției, până la această oră, am scris o carte imensă despre spectacolul lumii, cartea vorbită, răsfirată în eter, argumentum al calității de martor la incandescențele lumii și vieții.

-Ai „părăsit”, ai „trădat” catedra pentru  profesiunea de jurnalist Radio. Crezi că a meritat?

-Nu am părăsit-o, nu am trădat-o, ci i-am dat o respirație mai largă. Am trecut litera în slovă, am înlocuit sala de clasă de la Gimnaziul Serafim Duicu din Tg.Mureș, unde am fot repartizat ministerial, cu un amfiteatru imens al Transilvaniei. De atâtea ori mi-am subintitulat emisiunile culturale, preluând un titlu din opera reputatului meu profesor Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă Transilvania. Prin emisiunile de la Radio România Tg.Mureș, Radio România Cultural și Radio România Internațional, am rămas dascălul de limbă și literatură română. Este marea mea bucuie că am rostit la microfon, fără întrerupere, cu grijă, sensibilitate și răspundere, valorile gramaticale, literare și stilistice ale limbii și literaturii noastre. Pentru mine limba română e fluidul sacru. Sunt mâhnit, indignat, revoltat când văd cum este aruncat, acest fluid sacru, în bălării( ca să-l citez pe Octavian Goga, dintr-o pagină aparținând volumului Mustul care fierbe). Din păcate, doar o parte din colegi mi-au urmat crezul, unii, din comoditate, superficialitate și grabă, prin comportamentul celui cu lecția neînvățată, mi-au întors spatele, neînțelegând că siluesc limba română prin artificii, șabloane, gogomănii. Ascultătorii însă, și aici este împlinirea mea ca jurnalist, au primit întotdeauna, exact în nuanțele și importanța lor, rostirile mele. Ani în șir am semnat emisiunile cu public, transmisii în direct cu o încărcătură ideatică și afectivă deosebită, sub numele Tărâm de iubire, Cuvântul... La Judecata de Apoi, am ce lua în mâinile-mi plăpânde, pentru ca părticica mea de pe masa Mântuitorului să nu rămână goală.

Când profesorl Mircea Zaciu și-a lansat la Librăria Coșbuc din Cluj volumul Glose, mi-a dat un emoționant autograf, spunându-mi că are încredere în mine, în ceea ce voi face ca profesor de limba și literatura română. Venit la Târgu-Mureș, la o inspecție pentru obținerea gradului I, și întâlnindu-l, i-am spus că vreu să plec de la catedră în mass-media. S-a supărat pe mine. Am plecat de la catedră, dar simt că în anii în care am fost jurnalistul, am fost și dascălul.

- Există „paranteze” în traseul tău profesional, atunci când radiourile teritoriale au fost desfiinţate. Ai ajuns secretar literar la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş. A fost o experienţă diferită de tot ce ai făcut până atunci? I-a folosit scriitorului, jurnalistului?

-Era în 1985, în ianuarie, când s-a trimis din București telexul cu textul: Nu mai transmiteți! Am înmărmurit... Îmi pregăteam rubrica Apel 33089. Era telefonul de atunci al Radioului, la care sunau în direct ascultătorii. Greu, foarte greu a fost să pun armele jos. Apoi, au urmat repartițiile la diferite locuri de muncă. Am refuzat să fiu activist de partid, șef la sindicate, rector la Universitatea Populară etc., acceptând numirea ca secretar literar la Teatrul Național din Tg.Mureș, în chiar ajunul premierei  Intrigă și iubire de Schiller. Am avut tangențe discrete cu teatrul, până atunci. Mă fascinase, ca elev al Liceului Samuil Micu din Sărmașu, spectacolul, aflat în turneu prin Transilvania, Conul Leonida față cu reacțiunea, cu maeștrii Giugaru și Birlic, dar și spectacolele Naționalului târgumureșean, jucate la Sărmașu, Fizicienii, Câinele grădinarului s.a.m.d. În studenție, prin cursul de literatură universală, descoperisem teatrul lui Ibsen și Cehov, lansându-mă în îndelungate și atractive lecturi. Eram și spectator de teatru. Caligula sau Un tramvai numit dorință, în care excelau George Motoi și Silvia Ghelan, mi-au rămas pentru totdeauna în gând și trăire afectivă. Am înțeles cum prin teatru dispar distanțele dintre oameni, cum putem să ne unim în râs și lacrimă, în fericire și tristețe. Pare că am citat ceva din scrierile lui Jean Louis Barrault...

Am început să redactez caietele de premieră, să mă documentez, să alcătuiesc repertorii, să particip la festivaluri de teatru, colocvii, să colaborez cu dramaturgii, cu critica dramatică. Venise la premiera cu Intrigă și iubire Matei Vișniec să scrie cronica dramatică a spectacolului pentru revista Contemporanul și, atunci, plănuisem să-i jucăm o piesă, în premieră absolută, Călătorie pe fața de masă, la Festivalul de teatru scurt de la Oradea. Păcat că bunăvoința noastră s-a spulberat, neprimind viza ideologică. Întîlnirile cu Paul Everac, Dumitru Solomon, Gelu   Naum, Tudor Popescu, Radu Iftimovici, Constantin Zărnescu, Platon Pardău, Iosif Naghiu, cu regizorii Cristian Hadji Culea, Gheorghe Harag, Mircea Cornișteanu, Raluca Iorga Mândrilă, Cătălina Buzoianu, Dan Alexandrescu, Tompa Miklos, creația teatrală, de zi cu zi, prin truda actorilor Cornel Popescu, Ion Fiscuteanu, Mihai Gingulescu, Vasile Vasiliu, Marinela Popescu, Iolanda Dain, Ion Săsăran, Aurel Ștefănescu, Dan Glasu, Nicu Mihoc, Monica Ristea, Cornel Răileanu, Cristian Ioan, Edi Marinescu, Nicolae Cristache m-au făcut să înțeleg că teatrul e arta drumului spre noi înșine, venind din avatarurile lumii și ale vieții, din sublim și tragic, din aripi desfăcute în zboruri magnifice sau aripi frânte. Felul în care teatrul numește viața, adânc și responsabil, l-am apropiat, apoi, și mai mult, de jurnalistica-radio. După cum bucuria serilor de spectacole...

Am trăit bucuria înălțătoare a pelerinajului  lumii teatrale spre Tâgu-Mureș, după premiera cu Livada de vișini, în regia lui Gheorghe Harag, și lumina imensă a serilor când Naționalul a jucat Livada la București, în cîteva turnee. Să îți unești aplauzele cu cele ale lui Lucian Pintilie, Clody Bertola, Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuță, înseamnă să aparții unui timp rar, sublim. Am trăit momente de elevație culturală care m-au apropiat de teatru și mai mult. Lumea teatrului pe care am cinstit-o, am respectat-o, dăruindu-i reverența studiului, a lecturilor, a neodihnei în numele succesului teatral, mi-a dat dezinvoltură. Ca jurnalist, am continuat acest fel de a fi. În teatru, cu dramaturgii, regizorii, scenografii, actorii, personalul de scenă abordam întotdeauna aspecte ce defineau creația artistică. Nimicurile nu-și aveau locul. Era zbaterea pentru a întrupa artistic viața, mesajul unei piese de teatru, psihologia unui personaj. Acest limbaj activ, al închegării unei idei, unei atitudini, unui mesaj, l-am avut apoi, și mai reliefat, când m-am întors în publicistica-radio. După cum publicul  spectator, prin reacțiile sale, aprecieri și opinii, m-a făcut să-l simt mai adecvat pe ascultătorul emisiunilor-radio. Ca scriitor am înțeles cât este de delicată arta teatrală, câtă inspirație îți cere și cât exercițiu literar pentru ca sub lumina reflectoarelor să se nască și aplauzele.

-Episodul „doctorat” ţi-a schimbat în vreun fel destinul, modul de a privi viaţa, moartea, literatura?

-Doctoratul a însemnat șapte ani de studiu intens, de revelații, de viață universitară clujeană trăită întru lămurirea atâtor lucruri și lămurirea sinelui. Scria IPS Justinain Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului despre Nicolae Steinhardt că prin tot ceea ce a scris s-a ridicat în vârful degetelor să sondeze infinitul. Mă regăsesc în această reflecție. Eram, în anii doctoratului, cu adevărat, în Marele Tot, prin semnele de umanitate și veșnicie sedimentate în capodopere culturale. Deslușeam, prin acestea, mai mult decât în anii studenției – atât de fructuoși, de altfel – ce este viața și moartea, lumea de aici și lumea de dincolo,  iubirea și ura, nașterea vieții, amiaza și înserarea ei, ce este omul sub specie aeternitatis, în ce constă autenticitatea ființei.  Subiectul tezei era legat de thanatos ca ipostază a tragicului. Ca să fie edificator, l-am verificat în mii de titluri bibliografice, nelipsind scrieri esențiale din Paul Ricoeur, Eminescu, Rainer Maria Rilke, Nichita Stănescu, Vasile cel Mare, Dostoievski, Mircea Eliade, Johannes Volkelt, Vasile Voiculescu, Spengler, Ion Petru Culianu, Philippe Aries, Rebreanu, Noica, Lev Șestov, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Miguel de Unamuno, Jung, Montaigne, Steinhardt, Freud, Nietzsche, Marin Preda, Ludvig Landsberg, Sfântul Augustin, Jean Marie Domenach, K. Jaspers,  Panait Istrati, Schopenhauer, Agârbiceanu, Pavel Dan, Mateiu Caragiale, Albert Camus, Vechiul și Noul testament, Serghei Bulgakov, Gaston Bachelard, Heidegger, E. Levinas, R. Otto, Tudor Vianu, Ion Vlad, Mircea Muthu, Ioana E. Petrescu, Mircea Tomuș, Poezia Populară etc.

Cu cât citeam mai mult, misterul se adâncea. Încercam să explic inexplicabilul, să exprim inexprimabilul, Moartea. Scepticism, negare, neputință, iluminare mistică, taină? Am ilustrat în teză ambivalența viață-moarte, moartea ca naștere superioară a ființei umane, faptul că literatura română este și ars moriendi, urmărind în suită de personaje confraterne tragicul stenic al Thanatosului. Mi-am scris pentru totdeauna în palma cugetului, Memento mori.

- Eşti membru al Uniunii Scriitorilor, dar nu al Asociaţiei din Târgu-Mureş? De ce?

-În locul anonimatului vieții literare a Asociației din Tg.Mureș, am preferat prestigiul și distincția culturală a Filialei Cluj a USR. În locul subiectivismelor, prea evidente,  am acceptat cordialitatea și frumusețea relațiilor scriitoricești de la Cluj; cu atât mai mult cu cât în Filială sunt și profesorii mei de la Litere, cărora le simt, în continuare, înălțimea intelectuală și morală.

- Cum ai fost receptat în presa judeţeană, cotidiană, precum şi în cea culturală?

Cu zgârcenie! Cu o anumită răutate, ce venea nu atât din invidie – nu ar fi fost rău, invidia în viața literară nefiind cel mai urât lucru – cât din prostie. Când ți se taie dintr-un text partea cea mai elocventă, când dintr-o cronică la o carte se publică doar un pasaj, când dintr-o imagine foto îți este tăiat chipul, când expediezi un material și vin scuzele, atât de copilărești, că s-a pierdut pe drum, ce poți să crezi? Desigur, sunt micimi provinciale. Nu mă împiedic în ele, atâta timp cât publicații din Cluj, Bistrița, Satu-Mare, Iași, București, Chișinău, Sibiu, Blaj, Suceava îmi publică prompt și cu profesionalism  studii de istorie literară, poezie, publicistică, semnale editoriale, comentarii etc. Bunul Dumnezeu mi-a dat 65 de ani de viață. Publicații din țară consemnează aniversarea. La Târgu-Mureș, colegii  din presă  își rezervă dreptul întârzierilor sau chiar al omisiunilor. Sunt atât de împăcat profesional că nu am fost la fel. I-am cinstit în idee și cuvânt-radio. Și dovezile există! Exist și eu la Târgu-Mureș în Vatra veche; așadar nu oriunde...!

-Ce semnificaţie au pentru tine prieteniile literare?

-Sunt imbold. Mă veghează și îmi veghează pagina de literatură. Chiar și dacă o singură dată, aflându-te la răscruce, o pietenie liteară ți-a întins mâna și cugetul, merită să crezi în prieteniile literare. În cele exagerat de puține.

- Cum vede „venerabilul” scriitor literatura tânără din proximitatea geografică?

-Ce nu există, nu se vede!

- Ce laşi în urmă la Radio Târgu-Mureş? Din perspectivă profesională şi... materială?  Mă referer, fireşte, la tinerii jurnalişti – care ar fi învăţăturile tale către ei? Dar mă refer şi la miile de ore de înregistrări. Ce se va alege de ele, de fonoteca de aur a radioului public din Târgu-Mureș.

-Las la Radio România Târgu-Mureș statuia cuvântului rostit; gândit, trăit, nuanțat, și apoi rostit. Fiecare cuvânt pe care l-am rostit la microfon a fost mai întâi caligrafiat în minte și flux sufletesc, pentru a-i transmite ascultătorului, co-autor al emisiunilor, în minte o idee și în suflet un sentiment. Se pare că aceasta e și definiția ideală a reporterului radio.

Las un exercițiu publicistic îndelungat, parcurs cu profesionalism, originalitate, curaj, subtilitate, echilibru  și emoție. Dacă înregistrările mele, cu miile, ar fi puse în undă deodată, nu sunetul strident, asurzitor, ar fi cel care ar umple spațiul, ci sunetul armoniilor,  al tonurilor calde și calme, surpinzătoare ca tematică, agreabile ca rostire, cu Bună dimineața, cu drag! sau Bună seara, cu drag!, ca punct de pornire și  cu Nu vă temeți! Îndrăzniți!, ca acord final. 

Las zile ale catharsis-ului, ale încercăilor și izbânzilor, ale cuvintelor de sinceră apreciere transmise de ascultători sau de jurii profesionale. Numai la Festivalul Internațional al Emisiunilor de Radio și Televiziune de la Ujgorod-Ucraina mi s-au acordat trei dintre cele mai importante distincții: Cel mai bun prezentator radio, Premiul pentru înalt profesionalism și Placheta de argint. La fel, Societatea Română de Radiodifuziune, pin Canalul România Cultural, mi-a acordat Diploma pentru modernitatea emisiunilor radio. Am și Diploma Uniunii Scriitorilor pentru emisiunile culturale RTM și Diploma de excelență a Uniunii Ziariștilor Profesioniști pentru interviurile radio apărute și în vaiantă scrisă în volumul Vânători de inefabil, la Casa Cărții de Știință din Cluj, sub semnătura editorială a doamnei Irina Petraș, precum și pentru articolele și comentariile de actualitate culturală cuprinse  în volumul Conjugarea verdelui, apărut la Editura Nico din Târgu-Mureș, sub îngriirea directorului editurii, scriitorul Nicolae Băciuț.

Las și zile când mă învingea oboseala, după prea multe ore de stat cu casca pe urechi și ochii în monitoare, dar zile în care oboseala, efortul prea mult prelungit, își afla înviorarea prin conștiința lucrului temeinic. Este marea mea satisfacție, aurul din mine, să știu că nu principiul efortului minim mi-a stat în fire, ci efortul dus până în pânzele albe,  în numele lucrului temeinic, bogat, suplu, reverberant. Această statură profesională am vrut să fie văzută și de colegii mei. Unii și-au închis ochii, alții îmi seamănă. Nu am iertat și nu voi ierta lucrul de mântuială, publicistica radio făcută preponderent prin telefon, cu neglijențe de limbaj, exprimare săracă, haotică, flecăreală și incultură. Radioul este școală. Trebuie să fie școală de bună calitate.

-Las în memoria Radioului multe afișe culturale, semne ale unor manifestări vii, atractive. Deschid carnetul de reporter și reproduc, bunăoară: Sâmbătă, 14 iulie 2007, ora 11.00, Studioul Regional de Radio Tg.Mureş va transmite, în di-rect, din Curtea Interioară a Primă-riei Sibiu, unul dintre cele mai mo-derne spaţii civice, emisiunea Vară sibiană. Realizatorul emisiunii, Va-lentin Marica, îi are ca  invitaţi pe cei mai distinşi oameni de cultură ai Sibiului, reprezentând Teatrul Naţio-nal „Radu Stanca”, Filarmonica de Stat, Muzeul Naţional „Astra”, Muze-ul Brukenthal, Arhiepiscopia Sibiu, Casa Luxemburg, Biblioteca „Astra”, revista de cultură „Transilvania”.  Sau:  Studioul Regional de Radio Târgu-Mureş va înmâna, astăzi, joi, 11 ianuarie, ora 18.00, într-o ediţie specială a emisiunii Vitralii, prezen-tată de Valentin Marica, senior-editor, distincţiile SUPERLATIVE CULTURALE 2006 unor instituţii şi personalităţi care au dat anului cultural 2006 prestigiu, originalitate, forţă ideatică şi coerenţă:Muzeul de Istorie din Sighişoara, Casa de Cultură „George Enescu” din Reghin pentru Festivalul Naţional de Muzică Folk „Prima iubire”,  Filarmonica de Stat din Braşov, Editura „Reîntregi-rea” din Alba-Iulia, Scriitorul Nico-lae Băciuţ pentru antologia de ver-suri “Anotimpul din colivie”, Centrul Ecleziastic de Documentare “Mitro-polit Nicolae Colan” din Sfântu-Gheorghe, Casa Memorială “Ştefan Baciu” din Braşov pentru Saloanele literare “Sonete la Casa Galbenă”, Revista de literatură, artă şi cultură (serie nouă) “Mişcarea literară” din Bistriţa, Regizorul Cristian Ioan pentru premiera absolută a spectacolului “Meşterul Manole sau darul de a iubi”, la Teatrul Moliere din Paris, Filiala Târgu-Mureş a Uniunii Artiştilor Plastici din România pentru “Salonul de iarnă 2006”. Va susţine un recital de lieduri pe versuri de Mihai Eminescu Corala “Armonia” din Sighişoara. Dirijor prof. Bernadetta Savuly. Sunt nenumărate astfel de propuneri, dovedind ce fel de subiecte abordam și care îmi erau invitații emisiunilor. Rămân memorabile reportajele realizate la Gala Tânărului Actor de la Costinești, Saloanele Rebreanu și Festivalul Național Coșbuc de la Bistrița, Festivalurile Internaționale Lucian Blaga de la Cluj și Lancrăm-Sebeș, Casa limbii române, Aleea clasicilor, Institutul Cultural Mihai Eminescu și Biblioteca Târgu-Mureș din Chișinău, Centrul cultural al românilor din Munhen, Piața San Pietro din Roma, Biserica Nașterii sau Biserica Sfântului Mormânt din Țara Sfântă, Sesiunile de comunicări științifice, pe tema Transilvaniei, de la Sfântu-Gheorghe sau Miercurea Ciuc, Colocviile Tăslăuanu sau Timotei Cipariu,  redacțiile revistelor Steaua, Apostrof, Mișcarea literară, Transilvania, Muzeul Literaturii Române, Academia Română, Institutul Cultural Român din Budapesta, Biblioteca Națională a României, Muzeul de etnografie al Transilvaniei sau Muzeul de Artă din Cluj, Festivalurile-Concurs Romulus Guga, Casa românilor din Uzdin Serbia, Festivalurile naționale de muzică-folk și poezie de la Reghin, Festivalul Internațional George Enescu, Zilele Miron Cristea de la Toplița Română, Colocviile Vasile Netea de la Deda, Colocviile de la Nicula, Saloanele Ariadne de la Târgu-Mureș, concertele lui Yehudi Menuhin sau ale lui Richard Clayderman  de la Cluj, Expoziția mondială Leonardo da Vinci din Brusseles, Muzeul Războiului din Yeper, Festivalul Eminescu de la Blaj, Serbările de la Putna, Ziua limbii române de la Cernăuți.  Rămân – invincibile argumentum - monografiile radio Sarmisegetusa, Moisei, Avram Iancu, Stupca, Rohia, Prislop, Mănăstirea Brâncoveanu, Astra, lansările de carte sau expozițiile vernisate la Galeria de artă a Radioului, concursurile de interpretarea artistică a poeziei românești, serialul radiofonic Senior al Târgu-Mureșului, un brand radiofonic, debuturile artistice, emisiunile cu public de 15 ianuarie, 1 martie, 1 decembrie sau cele de Paști și de Crăciun. Toate acestea, alături de interviurile cu mari personalități ale culturii și spiritualității noastre, cu scriitori de primă mărime ai literaturii române sau aparținând altor literature, formează o arhivă imensă, o vastă bibliotecă vorbită de care are nevoie nu doar clipa noastră, ci eternitatea. Sunt pagini radiofonice care mi-au trecut prin exigente momente de pregătire, lecturi, consemnări, discernământ, inspirație. Cum vor fi ele protejate în viitor este o întrebare obligatorie, responsabilă și, în același timp, dureroasă. Accentele emisiunilor par a trece dinspre conținut, profunzime, documentare intensă, efect cultural, spre linii comerciale, săltărețe și destul de goale. Emisiunile culturale sunt creații publicistice, cerând trudă, insistență, cunoaștere, corectitudine, valori tot mai mult date la o parte, înlocuite de limbajul interjecțiilor, al of-urilor, fără noimă, al nimicurilor declarate minuni la microfon. Se naște neliniștea în mintea mea, gândindu-mă că fonoteca de aur nu este acolo unde ar trebui să fie, în locul de cinste, păzit cu capul și con-știința de cei care conduc instituția. O singură bandă cu vocea unui mare scriitor, dacă se șterge e o crimă. Ar trebui ca arhiva culturală a Studioului să fie pusă nu sub lacăt, ci sub lacăte. Am trăit momente în care neștiutori au maltratat înregistrări de patrimoniu sau chiar le-au aruncat la lada lucru-rilor de prisos. Nebunia zilei, haosul, nepăsarea pot duce la periclitarea arhivei culturale. Am îmbogățit-o, bucurându-mă. Rămâne în urmă, din păcate, într-un fel de nesiguranță.

- Cum se vede viitorul unui... tânăr pensionar?

-Neobosit, până când la Platonești, în județul Harghita, sub pădurea de pe Părăuț, nu va fi dezvelit Monumentul Candorii, unicat în lume, simbol al surâsului cu care atâția copii și tineri au plecat în veșnicie. Ei cer un loc de pelerinaj și o flacără de lumânare care, în numele lor, să nu se stingă niciodată. Printre valurile vremii, desigur, o să savurez când va veni poștașul cu pensia și îmi va număra bancnotele respectului societății pentru  42 de ani de muncă. Va fi chiar subiect literar; căci nimeni și nimic nu va opri bătaia de ceasornic a cărților. Fundația Cezara,  Editura, Centrul de Studii Literare Grigore Vieru își vor duce mai departe rolul și destinul, la fel proiectele culturale și sociale care au deja o biografie. Așadar, câte ore are ziua de mâine? Nu cumva s-a mărit numărul lor? Dorința filozofului Mircea Vulcănescu – mă preocupă tot mai mult viața și opera acestuia – era ca ziua să aibă măcar 26 de ore. Într-o scrisoare trimisă din Paris, în 1926, doamnei Jeni Axente, cel uluitor prin erudiție și magnetică elocință, face mențiunea că la întrebarea din chestionarul anexat programului de organizare a vieții universitare, întocmit de seminarul de sociologie coordonat de Dimitrie Gusti: Cu ce lipsuri te-ai întâlnit mai des? , a răspuns: Lipsa de timp. Cred că de așa ceva voi avea parte, de lipsă de timp. Nu împărtășesc reflecția lui T.S. Eliot, după care omul care a îmbătrânit rămâne pe loc; stagnează. O să-mi doresc mereu ceea ce filozoful Constantin Noica le dorea oamenilor: mers, nu împleticire.

Noiembrie 2014

NICOLAE BĂCIUŢ

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5