Maria Daniela Pănăzan în dialog cu Valentin Marica

Valentin Marica: Numai cuvântul mă face să fiu viu

Poetul Valentin Marica este autor a numeroase volume de poezie care îl situează, prin originalitate și viziune poetică, printre cei mai importanți autori de poezie religioasă din literatura română a ultimelor decenii. Despre poezia lui Valentin Marica, criticii consideră că este una „elegiacă în toate fibrele ei!“și că, prin scrisul său, „nostalgia paradisului pierdut capătă valențe canonice”.În acest interviu, scriitorul vorbește despre modul de a fi prin poezie și despre scrisul care se adapă din apele adânci ale credinței ortodoxe.

Poetul este un Mărturisitor al Luminii. Credeți în puterea creatorului de a șlefui cuvinte pentru a ajunge la Cuvântul Lui?

Altfel și poetul ar trăi după cum bate vântul, într‑o lume schimonosită, în destrămare. În publicistica sa, Marele Eminescu detalia despre șansa omului de a câștiga conștiința nimicniciei sale și convingerea mărimii lui Dumnezeu, scăzând, în acest mod, deșertăciunea lumii. Caut prin vers, dorindu‑l din ce în ce mai limpede, așezat pe aripă de înger, mărimea lui Dumnezeu, să scad măcar o picătură din deșertăciunea lumii, să pot spune, precum filosoful, Dumnezeu există! Eu l‑am întâlnit! Șlefuindu‑mi cuvântul prin învățarea Cuvântului Lui, prin poezie poate voi putea ca în mărturisirea ultimilor stareți de la Mănăstirea Optina„să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert”.Cu voia Dumneavoastră, voi cita din poemul Lângă cununa de spini, scris la Sfântul Mormânt de la Ierusalim: Iartă‑mi, Doamne, netezimea degetelor./ N‑am frământat destul strugurii pământului,/ până la luciu,/ până la strigăt,/ dar știu să arăt cu mâna spre cer; spre locul înalt unde cuvântul e cântec.

În perioada învolburată pe care o trăim, am impresia că ne pierdem identitatea spirituală, ne risipim valorile... În volumul "Absidă pentru ziua a treia", în versurile referitoare la mama dumneavoastră, vă regăsiți în triada lui Ioan Alexandru despre Fiu‑Mamă‑Patrie?

Când tot mai puțini oameni citesc în cartea conștiinței, când purtăm sentimentul că suntem ființe rămase pe‑dinafară (v. Nichifor Crainic, `Puncte cardinale înhaos~), când ziua e strâmbă și pâinea‑i de zgură, vorba cronicarului, ne reîntoarcem la `leagăn‑prag‑poartăpom~ și `cruce~, ne reîntoarcem Acasă unde e și Mama, și Patria. Așadar, mă regăsesc în triada lui Ioan Alexandru, Fiu‑Mamă‑Patrie – este și triada din lirica lui Grigore Vieru – pentru a putea bea potirul până la fund în jarul adevărului, pentru a putea fi în rodire.Sub mâna, ochii, rugăciunea mamei, care sunt mâna, ochii și rugăciunea Patriei (poate fi patria telurică sau patria cosmică), gândul meu e fără vini și fără de înserare, totuna cu vindecarea rănilor, cu vestea de viață străbătând veac de Înviere.În Absidă pentru ziua atreia (Poemele Zoreniului), mama, încinsă cu răcoarea zorilor, intră în lanul de grâu, secerându‑i cerul din spice, venind seara acasă cu îngeri în poală.Și Patria, când nu e trădată, e în lanul de grâu, cu cerul în spice.Și Fiul, la fel.

Cerul e o cămașa albă/ Aș putea s‑o îmbrac/ pentru când voi intra în ochiul păsării”e o definire care exprimă ființa plenară a poetului Valentin Marica?

E scrierea pe lumină cu lumină, cum spunea Ioan Alexandru. Pe gigantul sul de papirus al Universului - Hermes Trismegistul îi învăța pe egipteni că universul este un manuscris unic, un gigant sul de papirus - încerc să scriu cu literă mare, pe lumină cu lumină, despre omul eliberat din vicleșugurile finitului, din nimicnicie, prin iubire, iertare, jertfă, nădejde, smerenie și vrednicie, căi, toate acestea, spre mântuire. Metafora cămășii albe pe care aș putea s‑o îmbrac – cămașă a mântuirii - vine din imaginea veșmântului „pe care numai Îngerul îl poartă”, vine din zbaterea de a fi în preaplinul de lumină. Mă reîntorc la Ioan Alexandru, citând din `Imnele Transilvaniei”: Vă jur pe crinu‑mpodobit/ Ieșit împărătește pe colină/ Că nu‑i nădejde alta‑n univers/ Decât iubita asta de lumină.

Ați dedicat un volum de versuri memoriei poetului Grigore Vieru, însă eu cred că el surprinde esența întregii creații lirice pe care ați dăruit‑o iubitorilor de Poezie, prin mesajul profund, înălțător spiritual. Volumul `Metanii peste strigătul arborelui~ duce mai departe poezia‑rugăciune, poezia Îngerului, a celui care ne spune cum să ne ținem în mâini „freamătul crucii”...

Dacă în jur se prăbușesc altare (v. Nostalgia paradisului), lumina dumnezeiască le reface prin cuvânt. Venim și spunem: În gândirile line/ dă‑ni‑l, Doamne, și astăzi și mâine,/ ține‑i cumpăna înaltă și vie,/ naște‑i clipă și crește‑i vecie! Căci, prin cuvântul poeziei Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească. Scriu – mărturisea Grigore Vieru – pentru că vreau să‑l văd pe Dumnezeu de aproape. Sau, același poet, pe care IPS Ioan Selejan îl numea conștiință sfințită prinbotez, scria: Pururi voi omeni/ Pe cel care se apropie/ De izvoarele suferinței mele/ Prelungire în Dumnezeu/ A vieții pe care o trăiesc. Prelungirea poetului în Dumnezeu o caut în Metanii peste strigătul arborelui.

Parafrazând titlul unei antologii deosebite de traduceri din lirica religioasă universală, credeți că Poetul e mai aproape de Îngeri prin opera pe care o creează?

Numai Îngerul îmi spune/ cum să calc iasca din freamătul crucii./ Numai Îngerul îmi spune/ că apa/ ce curge printre sălcii/ e vecernie,/ luciul ce apasă umărul.../ Numai Îngerul îmi spune/ că îmbătrânește ochiul/ într‑o linie albă,/ că se vor înveseli gurile/ ce‑au atins iarba în pustiu.

Ați reușit să legați prietenii literare cu mai mulți autori români, fie din diasporă, fie din țară. E greu să păstrezi o prietenie pe tărâmul literar? Nu intervin orgolii?

Cu cei care ți‑au marcat destinul literar, făcându‑te să‑ți pui sufletul să vorbească despre Dumnezeu, prietenia veșnicește. O întemeiază respectul și încrederea. Într‑o biografie literară intervin răscruci.Cineva, atunci, trebuie să‑ți întindă o mână. Fără poetul Mihai Ursachi care m‑a debutat în revista Cronica, fără scriitorii profesori universitari Mircea Zaciu, Mircea Muthu și Mircea Tomuș, fără scriitorul și editorul Nicolae Băciuț, aș fi străbătut cărările literaturii prea singur și, uneori, prea abătut. Prieteniile literare duc spre ideal literar, spre atitudine, spre mesaj.Dacă intervin orgolii? În lumea literară, orgoliile ies din percepția comună. Pot fi imbolduri.

Aveți vreun volum preferat?Cum v‑ați autodefini poezia?

Schitul numelui?Cruci în deșert?În naosul râului?Ziua canonului?Tăcerea magilor? La fântâna Îngerilor? Prin aceste volume, și altele, cuvântul e, așa cum îl numeau Sfinții Părinți, suire; și grație; și minune a Învierii (foc sacru îl numeau anticii); și sudoare de flori. Spun într‑un poem: „Cuvântul e o picătură de sânge în colțul gurii sau Numai cuvântul mă face să fiu viu; sau Prin pețiolul frunzei trece pulberea creștetului meu: țărmul de opal al cuvântului...”

Pentru iubitorii de poezie, luna ianuarie e sinonimă cu numele lui Mihai Eminescu. Prin activitatea culturală intensă pe care o desfășurați, aveți șansa de a întâlni oameni deosebiți, eminescologi renumiți, critici și istorici literari. Ați putea să ne împărtășiți o experiență inedită care v‑a rămas la suflet sau care v‑a marcat mai apoi pe tărâm literar?

După o serie de interviuri cu eminescologi – acad. Mihai Cimpoi, Ion Buzași, Dimitrie Vatamaniuc ș.a.m.d., transmise în emisiunile Linia de contur, Vitralii, Cina eternă de la Radio România‑Târgu Mureș, și publicate în volumul Vânători de inefabil - am inițiat în anul 2000 o expediție de reporter Pe urmelelui Mihai Eminescu, de la Blaj la Cernăuți sau Pulsează lunga vreme. Am acceptat alt tipar, nu cel atât de cunoscut și citat, drumul poetului de la Cernăuți la Blaj. Însă la Blaj reporterul s‑a întristat aflând că nu există un Muzeu Eminescu (nici un Muzeu al Școlii Ardelene), iar ajungând la celălalt sublim capăt de drum să poată privi doar din stradă Casa Aron Pumnul, locatarul, un ins stupid, nepermițându‑ne nici măcar să intrăm în curtea casei. Era pierdută și Casa Aglaei sau Casa Drogle unde Eminescu și‑a petrecut Crăciunul din 1885 improvizând, aici, o reprezentație teatrală după Florin și Florica de Alecsandri. Istoricul literar și publicistul Dimitrie Covalciuc ne‑a arătat locul unde în 1930 a fost dezvelit un bust al lui Eminescu care, în 1940, a fost distrus de sovietici. S‑a dezvelit o statuie Eminescu la Cernăuți, într‑un alt loc, de unde poetul poate privi mai bine spre Nistru, numai că în timpul festivității de dezvelire a statuii, în timp ce se recitau versuri din lirica eminesciană, vigilenții, cu dalta, scrijeleau și ștergeau cuvintele pe care sculptorul Dumitru Gorșcovschi le‑a scris pe soclul statuii: Bucovinenii recunoscători lui Eminescu că s‑a întors în Bucovina. Și totuși, la Cernăuți timpul suna eminescian.

Împărtășiți‑ne câteva impresii legate de religiozitatea lui Mihai Eminescu.

Invoc, iar și iară, versul Bucură‑te, Prag deschis, din ciclul Imn Eminescului în care Mitropolitul Bartolomeu Anania îl cuprinde pe poet în învățătura creștină de împlinire a Legii, întru desăvârșire. În Matei 5‑17 citim: N‑am venit să stric, ci să împlinesc. Cuvântul Poetului, aprecia Părintele, îl purtăm ușure ca‑ntr‑o moarte și greu ca‑ntr‑o înviere, fiind întruparea logosului divin. Desigur, în această idee, paginile de exegeză ale acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, ulterior Maica Benedicta, sau ale profesorului universitar Ioana Em.Petrescu sunt invincibile argumentum și dacă ne‑am opri doar la comentariul critic asupra poemelor Rugăciune și Răsai asupramea, lumină lină.Fiind mereu la o Fântână aBlanduziei, Eminescu „a sângerat” (v. memoriile lui I. Slavici) pentru biruința binelui, împlinind Poruncile. Pe o carte de la Mănăstirea Neamț găsim consemnarea unui preot care l‑a împărtășit pe Eminescu, poetul spunându‑i că ar vrea să fie înmormântat lângă o mănăstire, ca să audă la fiecare apus de soare cântându‑se Lumină lină. Se cere să fim demni de Eminescu, căci el e fluidul vital, de adâncime, care ne salvează din mediocritate, cum consemna Emil Cioran în Scrisoare cătreNoica. În aprecierea filosofului, fără Eminescu am fi neînsemnați și aproape demni de dispreț. Am comentat Scrisoarea către Noica cu diferite prilejuri, am scris despre acest text generic, preluând acum o nuanță, aceea că doar tinerii îl merită pe Eminescu, că ei trebuie să fie în izbânda de a‑l cunoaște, nu străinile guri care‑l repovestesc (v. Melancolie). Opera poetului, în integralitatea ei, trebuie cuprinsă în noi lecturi, exigente, în care accentele să nu fie puse doar pe poeme ca Floare albastră, Și dacă...,Luceafărul, ci și pe cele mai puțin cunoscute, Iubind în taină, Egipetul, Din noaptea..., Diana, Strigoii, O călărire în zori ș.a.m.d. Bunăoară, versurile din finalul poemului În zădar în colbul școlii – Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Ș‑ai s‑auzi cum iarba crește – pot inspira comentarii relevante în exegeza de azi a liricii eminesciene. Pentru a rotunji răspunsul la eleganta Dumneavoastră întrebare, aș mai adăuga că avea dreptate Geo Bogza când spunea că Anul Nou ar trebui să înceapă cu 15 ianuarie.

Valentin Marica, slove și metanii

 Valentin Marica s‑a născut la 9 decembrie 1949, în satul Zoreni, comuna Sânmihaiu de Câmpie, județul Bistrița‑Năsăud. Este absolvent al Facultății de Litere și al Facultății de Filosofie a UBB din Cluj‑Napoca; senior‑editor la Radio România Târgu‑Mureș, poet, scriitor și publicist român de referință pentru perioada contemporană; membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; președinte al Fundației Culturale „Cezara Codruța”, director al Editurii „Cezara Codruța Marica”, director al Centrului de studii literare „Grigore Vieru”, redactor‑șef adjunct al revistei „Vatra Veche”, colaborator permanent la Radio România Cultural. Debut literar în anul 1970, la Iași, în revista „Cronica”.

Este autor a numeroase volume de poezie și publicistică, istorie literară și interviuri. Dintre volumele sale de poezii amintim: Metanii, 1996; Vecernii, 1998; Laguna umbrei, 1999; Secantă la ochiul mimozei, 1999; Cruci în deşert, 2000; Alluviuni‑Alluvia, ediţie bilingvă română‑engleză, traducere de Virgil Stanciu, 2000; Ziua canonului, 2001; În naosul râului, 2002; Manuscrisul de jad, 2005; Mâini de alint, 2005; Schitul numelui, ediţie bilingvă română‑franceză, traduceri de Alexandre Luca şi Anca Clitan, 2005; Îndurarea amiezii, 2007; La fântâna îngerilor, 2009; Ceasornic de lut, 2009; Tăcerea magilor, 2010; Absidă pentru ziua a treia (Poemele Zoreniului), 2010, Metanii peste strigătul arborelui, 2013; Frigul visului, 2014.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]