Valentin Marica, poetul, de la fire de iarbă până la cer sau călătorie de îmblânzit thanaticul (fragmente)

Prof.LŐRINCZI FRANCISC-MIHAI, Sibiu

Motto: „La-ntâia încercare,de n-aţi izbutit să m-ajungeţi,
nu pierdeţi nădejdea,
Dacă nu mă găsiţi într-un loc, căutaţi-mă într-altul,
Eu undeva m-am oprit şi v-aştept.”
(W.Whitman)

Locul natal este motiv întâlnit în lirica scriitorului: despre Zoreni, satul natal, scrie că este prima îmbucătură de pâine / a cuvântului meu. Acea palmă de pământ pe care ne simţim Acasă poartă în noi amprenta Edenului, părticică ruptă din rai şi aşezată în sufletele noastre pentru a ne păstra mereu animată fiinţa. Poeme închinate locului natal se regăsesc în volumul Absidă pentru ziua a treia (Poemele Zoreniului). Şi Acasă nu poate fi definit mai frumos şi mai complet decât prin cuvântul Mamă: Ţi-e slabă mâna ce m-a scăldat întâi. / Cu greu îţi urci privirile la grindă... / Ascunsă-n foi de Biblie, la căpătâi, / doar umbre vin de umeri să te prindă. Satul (...)e fântâna lui Iacov, care, doar ea, poate astâmpăra setea Vieţii: Sat molcom, vin să-ţi rup din pleoapă / Pârg de îmbunare şi colină, / Să-mi trag sufletul o zi, o noapte, / Ieşi în cale-mi cu găleata plină!
Centrul fiecărui om în jurul căruia se roteşte întreg universul este locul natal. Plecăm şi ne întoarcem aici, o pendulare în miniatură a vieţii în marea ei trecere între leagăn şi închisul pleoapei. Şi acest microcosm- Zoreni- e cuprins în distihul: E-n pământ şi e în stele / Cumpăna fântânii mele. Prin cuvânt este recreată lumina: În iarbă – creştet de înger, ecou / Peste valuri, irosind privirea.../ / De rouă-i oul în cuiburile mâinii... Creaţiile lirice de mare sensibilitate sunt metafore-candelabre. Timpul se opreşte în loc, secundele se coboară-n rugăciune: se-ascunde apa să viseze. / Obrajii din icoane-s de gutui..., e Crăciun la Zoreni, o atmosferă patriarhală, familia e împreună şi cinează; e atâta dragoste acolo: Pe omătul mesei sub obraji de pâine, / Se toarnă-n blide abur de iubire. / Mâini se-nmlădie-n brâu de mir. / Steaua poartă-n colţuri preamărire. [...] E seara-n care icoanele tresar... Cu grija unui bijutier, versurile sunt şlefuite când cu praful de diamant al dragostei, când cu cel al durerii, până când cele două se înlănţuie în mântuire. Chipuri vii, legate pe altarul amintirii, al fiicei şi al mamei, sunt redate prin versuri de profundă delicateţe, sensibilitate şi trăire creştină. Am surprins două pe care aş dori să lepun alături pentru a desăvârşi exprimarea poetului: În grâu e părul ei ca mierea (al Cezarei), cu obrazul tău, cu mierea zării... (al mamei). Cele două alcătuiesc fizionomia Dragostei încrustată în profunzimea fiinţei. Semiologia acestor decantări stilistice sufleteşti reprezintă reliefurile poemelor scrise cu condeiul arzând phoenixian (...)
Valentin Marica este un poet religios. Tonul elegiac al poemelor răzbate în întreaga sa operă. Cuvântul care zideşte, purtarea crucii, rezistenţa în faţa sfâşierii lăuntrice, suferinţa christică sunt jaloane definitorii ale poeticii sale. „A scrie despre lirica lui Valentin Marica este ca şi cum ai scrie despre lacrima lui Dumnezeu căzută adânc pe sufletul imaculat, dar rănit. Bucuria cuvântului se revarsă preaplin în tristeţea sensului şi sublimul poetic”. (Maria Daniela Pănăzan, Spirale literare, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2013, p. 107).
Valentin Marica nu este convertit de urâtul de azi. Nu se aliniază hidoşeniei. Poetul are ţinută aleasă în cuvânt, e un aristocrat al frumosului: Să vii mai repede de miezul nopţii / să te întreb / cum să aşez raiul / doar pe muchia unui cuvânt.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]