Vasile Moldovan, la 70 de ani. Prietenul lui Confucius

Ne-am cunoscut prin anii 70. Ziarul la care lucram şi atunci îşi avea sediul în parcul municipal, în vecinătatea Institutului de Cercetări, acolo unde Vasile Moldovan îşi decanta cunoştinţele în ale cercetării. Ne intersectam zilnic şi preţ de câteva minute mai discutam fel şi fel. Punctualitatea l-a caracterizat şi atunci. Nouă, ziariştilor mai libertini, cum e profesia, ne era un fel de ceas elveţian. E 8 fix. A venit Moldovan. Anii au trecut şi-l reîntâlnesc la Lechinţa, la Fabrica de Zahăr. Era directorul celor de aici, al muncitorilor, maiştrilor şi inginerilor şi, deopotrivă, al cultivatorilor sfeclei de zahăr. Ca să rezişti atunci, mai ales toamna, trebuia să ai o minte ageră, o inimă puternică şi o sănătate de fier.
Vasile Moldovan a ştiut să fie şi atunci omul-directorul tuturor. În campania de toamnă, zi şi noapte în unitate. Urmărea ca un adevărat tehnolog, drumul sfeclei, de la poartă până la zahărul ambalat în saci de 50 kg. Atent cu fiecare şi binevoitor, şi înţelegător, dar şi intransigent. Stătea de vorbă, asculta, se interesa, judeca, lua decizii. În biroul său de la etaj se găseau mostre de zahăr şi produsele acestuia. Le studia, compara, găsea soluţii. M-a frapat însă, pe un perete, un citat din Confucius, pe care-l discutam şi mi-l traducea într-un anume fel. Nu era portretul conducătorului iubit, ci al filozofului chinez: „Este foarte greu să găseşti o pisică neagră într-o cameră întunecată, mai ales dacă pisica nu se află în cameră”. Firea lui de om al Câmpiei te făcea să-i cauţi prietenia. Te citea atent şi rămâneai cu certitudinea că ai în faţă un om cu totul deosebit. I se potrivesc inginerului Vasile Moldovan vorbele unui mare duhovnic: „Orice om întâlnit în cale poate fi un candidat la prietenia mea”. Şi Vasile Moldovan este omul pe care l-am întâlnit în urmă cu mai bine de 50 de ani şi-l găsesc şi acum acelaşi dispus să-ţi accepte prietenia.
În Lechinţa, am rămas surprins când, la începutul lui 1990, făbricuţa de zahăr şi-l dorea înapoi pe fostul director. N-a fost să fie. Iar bijuteria de zahăr a rămas doar, din păcate, o amintire. Era un director atipic pentru acele vremuri. Nu-i plăcea slugărnicia, dar nici incompetenţa deşi erau unii cu indicaţii, dar fără cunoştinţele de specialitate.
Şi acum, suntem într-un anume fel vecini. Sus, pe Drumul Cetăţii, ne desparte doar un gard (cum erau odinioară la Ţăgşor). Ne întâlnim uneori la masa de butuci, sorbind din amintirile trecutului. Prietenul lui Confucius rămâne acelaşi, ceea ce s-au schimbat au fost anotimpurile vieţii. Dar pentru Vasile Moldovan, la cei 70 de ani, primăvara e mereu prezentă. Cu ghiocei, cu salutări prieteneşti, cu aduceri aminte şi cu multe doriri de bine.