Vasile Moldovan, la 70 de ani. Trec anii, nu timpul, Vasile!

Da, în ce ne priveşte pe fiecare, nu timpul trece ci anii. Numai noi, oamenii, ne-am încetăţenit expresia „a trecut timpul...”. E o falsitate faţă de realitate. Garabet Ibrăileanu, în „Privind viaţa”, spune: „Se ştie că trece timpul. Timpul nu trece trece niciodată. Noi trecem prin timp. După cum unui călător din tren i se pare că trec arborii din câmpie, aşa şi nouă ni se pare că trece timpul. În realitate, nici arborii, nici timpul nu trece, noi suntem acei ce trecem. „Timpul e veşnic acelaşi, asemenea lui şi în repaos etern ca şi spaţiul”.
Anii trec, se duc, iar noi doar îi contabilizăm, fiecare pe ai noştri, trecându-i şi aşezându-i în „lada cu amintiri”, dintre amintiri selectate cei mai grijulii cu ei, imortalizându-le în imagini vizuale, peste ani putând să le actualizeze răsfoind file de album cu credinţa că-şi hrăneşte nostalgia izborâtă din cele mai frumoase, mai decisive în viaţa trăită până în prezent.
Aşa cum faci tu acum, în special, în această zi de 23 martie, nu singur, ci cu mine, considerâdu-mă un bun prieten, bazat pe marea grămadă a anilor de când ne ştim. Voluminos album, în el se află, în imagini, viaţa ta începută la Ţăgşor, în acea miercure de 23 martie 1948, în postura de primul copil (vor mai urma doi – Augustin şi Nicolae) al familiei de harnici gospodari. Maria şi Gheorghe Moldovan; o singură poză din perioada 1955-1959, ca elev la Şcoala Generală din Ţăgşor, două din perioada 1959-1962, ca elev la Şcoala Generală din Cămăraşu (jud. Cluj), în una aflându-te alături de directorul şcolii, Constantin Ciubotaru, considerându-l cel mai bun om... în următoarea filă, de data aceasta, câteva poze din perioada 1962-1966, ca licean la Şcoala Medie Mixtă Sărmaşu (jud. Mureş), următoarele din perioada 1966-1971, dintre care ultima prezentându-te ca absolvent al Institutului Politehnic Cluj-Napoca.
Pe o pagină de filă ai consemnat un supratitlu „La balul de sâmbătă seara”, dând şi explicaţia după ultima poză din filă: „...A fost balul din a doua sâmbătă a lunii octombrie 1970, bal la care am cunoscut-o şi am dansat întâia oară cu Livia-Eugenia. Eu - student în ultimul an la Politehnică, ea – studentă-n anul II la Farmacie. De atunci, dansăm împreună”...
Fără a mai răsfoi file din album şi cu o privire ce vrea parcă să scruteze trecutul, aducându-l spre prezent, reverşi, ca din cornul abundenţei, făcându-mă să-i înregistrez în memoria mea nestăvilite amintiri legate de căsătoria lor (1974), de momentele când au devenit părinţi de trei ori: Carmen Maria (azi medic), Ioana-Livia (stomatolog) şi Gheorghe-Vasile (inginer-fizician), având cinci nepoţi.
Multe următoare file ale albumului care acoperă majoritatea spaţiului de expunere foto conţin aspecte (devenite acum amintiri) din activitatea ta desfăşurată în viaţa socială, putându-se deduce că, pornit din locul unde ai văzut întâia oară lumina zilei – Ţăgşor, uneori acoperind distanţe mergând şi pe jos, învăţând, gândind şi lucrând neîntrerupt în toţi anii, Vasile şi-a clădit statutul de personalitate, fie că a fost vorba de „Netex” Bistriţa, de Filiala Bistriţa a ICPE Bucureşti, Consiliul Popular al judeţului B-N, Întreprinderea de Industrializare a Sfeclei de Zahăr Lechinţa, Prefectura judeţului B-N, Consiliul Judeţean B-N, primar al municipiului Bistriţa (2000-20008), apoi din nou la Consiliul Judeţean, îndeplinind importante funcţii (şef serviciu, şef birou, director, subprefect) şi încă o poză, ca pensionar...
Lăsăm albumul, pentru la anul, când, tot în 23 martie, vom continua să parcurgem imagini pe care Vasile le va trăi în continuare ca pensionar de câţiva ani şi ca bunic, el pregătindu-se să prindă răsăritul soarelui ce azi, în 23 martie, se va întâmpla să fie la Ţăgşor, având acum 70 de raze, iar eu amintindu-mi ce i-am făcut după prima noastră întâlnire:
„Pentru a-l putea privi în ochi direct, trebuie să ridici bine capul pentru a reuşi. Aceasta, pentru că întreaga sa statură este impunătoare la propriu. Este un exerciţiu însă nu greu. Cel mai important, consider eu, este că nu trebuie să urci privirea mai mult decât nivelul ochilor săi, cum se întâmplă în multe cazuri. Când cei avizaţi îşi ţin privirea peste... Dimpotrivă, el o coboară chiar, venind în întâmpinarea privirilor tale, îmbiindu-te parcă, spre a te linişti, a-ţi da încredere, siguranţă şi curaj în a te descărca de of-ul ce te-a adus la el, după ce şi-l auzi că ţi se adresează: „eu sunt Vasile Moldovan, poftiţi...”.
La mulţi ani!