,,Veturia Goga- privighetoarea lui Hitler” ?!! (3)

„Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie un dram de iubire s-o înţelegi.”

(Nicolae Iorga)

În volumul cu titlulde mai sus, apărut la Editura RAO, Mircea Goga, ultimul strănepot în viaţă al marelui poet translivan Octavian Goga, crede că „cei doi (poetul şi Veturia , fata preotului Mureşan Zevedei-n.n.) au făcut din iubirea lor un „subiect” literar de tipul marilor iubiri adulterine, sacralizate”..Dacă am vrea musai să dezlegăm motivele pentru care „românul de la Sorbona”, de la catedra de Limbă şi cultură românească” – recte Mircea Goga- iese la atac voind să dărâme reputaţia „Julietei fanate” din titlu trebuie să amintim caietele editate de Gheorghe Bodea în 1998, întitulate „Florile tăcerii”, referitoare la cuplul O.Goga- Veturia, despre care spune că sunt „o ficţiune destinată iluzionării posterităţii”. În numitele documente -„Flori ale tăcerii” -Goga face mărturisirea că „ taina cea mare a vieţii sale a fost iubirea pentru ea.”(Veturia-n.n.) .În replică, Mircea Goga afirmă:,,…cu el (poetul), Veturia a urcat toate treptele din umbră ale nazismului…Ajunge „privighetoarea lui Carol, eminenţa cenuşie şi marea doamnă a dictaturii antonesciene, cea care l-a ciripit lui Hitler pe propriul ei soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol al II-lea, pe mareşal (Antonescu-n.n), dar şi pe înşişi cei din stafful celui de-al III-lea Reich şi i-a condus la pierzare.” Aşadar, o „Mata-Hari a României” cum însuşi autorul se exprimă în mai multe rânduri.

Rămânem siderati de uimire, dar întrebăm: probe sunt?. De la arhivele noastre sau din cele germane, dacă suntem oneşti. Adevăratele cauze pentru care s-au dus spre pieire Carol al II-lea, mareşalul Ion Antonescu, cei din stafful lui Hitler au fost faptele lor, nu influenţaVeturiei asupra unor evenimnente istorice atât de mari ce au bulversat prima jumătate de secol XX. Totul seamănă cu pretenţia celor care spun că pot cu privirea să modifice zborul unui avion.

Strănepotul poetului scrie că a fost invitat de „vestala”, „castelana de la Ciucea” acolo, la casa dintre dealuri. Frumoase apelative. şi credem că lumea, cât o fi ea de năucă şi amestecată, nu i le-a acordat pe degeaba, Invitaţia l-a flatat şi vrând a ne îmbăta cu apă de ploaie, strănepotul se făleşte: „Eram trofeul ce dovedea victoria supremă asupra familiei lui Goga.” Mai degrabă pare că voise a fi bună cu toţi, inclusiv cu ultimul „pisoi” de pe lângă familie, ce-i aducea aminte de trecute vremuri. De-o fi fost aşa cum spune! Şi atunci, pentru ce „trofeul” îi arată atâta ostilitate? Cu nimic justificată , fiindcă spune:

”Petreceam la Ciucea la castel toate weekendurile şi vacanţele, iar la Cluj, mătuşii mele, Eugenia Luca îi împărtăşeam toate descinderile.” Doar că sătenii din Ciucea par a-l contrazice, spunând (a se vedea şi pe Internet) că nu era lăsat să doarmă la castel (când o fi fost pe acolo) şi că-l trimitea în sat. Nu-i obligatoriu să-ţi auzi bârfe proaste, fărăr motiv..

„Veturia era bau-baul familiei. Pe tatăl meu, Veturia l-a considerat ”al rivalei” şi i-a fost profund ostilă. La Ciucea familia de sânge (a lui Octavian Goga-n.n.) nu era primită.”

Strănepotul zice că a frecventat Ciucea dintre dealuri cu asiduitate şi i-a promis „castelanei” că-i va dedica o carte. O face în 2007, dar pentru ce într-o tonalitate atât de vindicativă.? Ce l-a putut mâhni cu adevărat aşa de mult? Ori a iubit adevărul mai mult decât don Pietro, Marat şi Robespierre la un loc,contrazicând documente şi o epocă întreagă??

„Stăteam de vorbă cu Veturia Goga ceasuri nepreţuite înainte de a mă culca, despre poet, desigur. La un moment dat îmi lua capul în mâini, îmi săruta ochii şi lăcrimând îmi spunea că îi seamăn,, ca apoi, în asemenea momente să-mi smulgă promisiunea că după trecerea ei în veşnicie îi voi scrie biografia. A doua zi, când mă trezeam, toată numai zale şi armuri, mă trata cu indiferenţă sfidătoare şi rece, parcă regretând slăbiciunea din ajun şi mă certa că sunt un slăbănog şi că n-o să iasă nimic din mine.” Mă rog, de-i aşa, chef de boier care seara la chef se pupă cu ţiganii ceteraşi, iar a doua zi, scârbit, porunceşte să-i spânzure.

Pricepem, nea Mirciulică încotro baţi cu aluziile, cum să nu pricepem din atâta „halai” de vorbe, că n-om fi bătuţi cu leuca, numai că nu prea credem, deşi mă rog, vrabia visează şi ea ce visează. Să părăsim însă acest câmp al probabilităţilor insidioase.

Şi cum a ajuns strănepotul la marile lui presupuneri de epigon întârziat al lui Sherlock Holmes? Să cităm:: „Ceea ce însufleţeşte sabia este arta mânuirii –mi-a spus într-o seară- În jurul ei curge sângele, dar ea rămâne pură şi tăioasă, rece şi tăcută. În acel moment am avut cutremurătoarea revelaţie: Veturia Goga a ţâşnit în destinul lui Octaian Goga neiertătoare şi fatală ca o lamă de oţel.” Decât aşa idei”cutremurătoare”, nu era mai bun un „docoment”, cum spune Caragiale, o „scrisoare” din cele pe care zice-se că le-au ars amândoi în „seri târzii, cu un aer consprativ”?

Departe de noi gândul de a idealiza statura morală a cuiva. Într-un „neam desfrânat şi păcătos”, cum ne-a descris pe drept Mântuitorul IISUS HRISTOS, păcatele ne sunt fie mari, fie foarte mari şi nu avem dreptul de a arunca piatra. Şi cu atât mai mult asupra cuiva care nu ne mai poate răspunde- infirmându-ne aserţiunile sau confirmându-le. Au înşelat aşadar cei doi amanţi o ţară întreagă, nişte proşti-grămadă, iar strănepotul vine să ne spună adevărul (lui). Dar…pentru ce omul scoate jungherul aşa târziu, după trei decenii? Hulita Veturia, cea care fusese „privighetoarea Ardealului” şi apoi „privighetoarea României” ba şi „ciripitoare” pentru Hitler (i-auzi importanţa românilor!), poate şi pentru Stalin ( şi pentru mai cine o mai fi rămas?Mao, Kim Ir-sen?) a fost o singuratică în ultimele două decenii de viaţă, o exilată care a trăit pentru a nemuri memoria soţului ei într-un Mausoleu al iubirii şi un Muzeu pentru literatura română. În acest scop a donat proprietatea statului român în 1966. O lume întreagă ştie –cu puterea faptelor, nu a vorbelor- că şi-a dedicat restul vieţii- 41 de ani de la moartea lui Goga- memoriei amantului şi soţului ei cu o fidelitate cât poate încăpea în vorbele omeneşti. Acestea pot fi confirmate de o societate întreagă, care i-a fost martoră şi contemporană. Dacă totul a fost o minciună, o perdea de fum pentru a-şi ascunde calitatea de Mata-Hari,. cum se justifică atâta iubire, atâta pioasă cinstire a memoriei poetului, încât să dureze până în ultima clipă a celor 96 de ani şi două săptămâni cât i-a dat bunul Dumnezeu?

Veturia Goga a plecat din lume cu o înmormântare sobră, austeră, fără lumânări, pomeni, mulţime, doar în acordurile funebre ale muzicii, fiind înmormântată alături de soţul ei în Mausoleul iubirii ce voia să le nemurească astfel sentimentul, acolo unde tronează o strofă-epitaf a marelui poet translivan, parte a poeziei „Din larg”:

„Jur-împrejur e largul care cântă.

E soare-n cer, e sărbătoare sfântă

Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul:,

Fiorul păcii-n suflet mi se lasă.

Eternităţi îmi flutură veşmântul

Simt Dumnezeu cum mă primeşte-n casă.”

O, sărmane poet! Pentru ce am fi primiţi cu aşa glorie, când păcatele noastre sunt povară de moarte? Cu lacrimi grele să cerem zi şi noapte îndurarea lui Dumnezeu, implorându-l să nu –şi întoarcă faţa de la noi netrebnicii : În lume fiind, Împărate şi Dumnezeule al slavei, ai zis nouă:: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.”, Îndură-te şi ne iartă, căci „în Casa Tatălui ceresc multe lăcaşuri sunt”.. Să cerşim o picătură din nesfârşita milă cerească, nu glorie, ştiind că Dumnezeu singur cunoaşte spinii din Valea Plângerii prin care am călătorit.