Victime colaterale ═ victime ale opresiunii. O sută zece ani de la naşterea unui martir al bisericii noastre naţionale şi al n

Victime colaterale, o formulare ce ne e dat să o auzim destul de frecvent şi care nu ni se pare a fi deloc agreabilă pentru că, în opinia noastră, victimele sunt şi rămân întotdeauna victime, indiferent dacă sunt urmare şi provin din zona centrală a acţiunilor belicoase sau dintr-un plan mai îndepărtat ori mai apropiat. În contextul operaţiunilor militare de la sfârşitul celei de-a doua mari conflagraţii mondiale, ce au dus la săvârşirea Masacrului din Bârgău a cărui victime au fost părintele protopop iconom stavrofor Pop Augustin şi ceilalţi martiri bârgăoani considerăm că ar fi mult mai corectă formularea de victime ale opresiunii, printre care s-au numărat şi cele două la care ne-am propus să ne referim în cele ce urmează.

La 09 septembrie 1944, reprezentanţii autorităţilor de ocupaţie din fostul judeţ Năsăud, respectiv colonelul Vén, prefectul judeţului, şeful jandarmeriei, şeful poliţiei horthyste şi comandantul militar şi-au propus să analizeze problema mobilizării forţei de muncă civile. Cu această ocazie au ajuns la concluzia că: ” recrutarea forţei de muncă trebuie să se facă forţat “, iar în acest scop au fost stabilite mai multe centre de recrutare, pe Valea Bârgăului, acestea funcţionând la: Mureşenii Bârgăului, Tiha Bârgăului, Rusu Bârgăului, Livezile (Jad) şi bineînţeles cel din reşedinţa de judeţ, de la Bistriţa.

Cei de la Prund, de la Suseni, Bistriţa Bârgăului şi Tiha Bârgăului în total vreo 700 bârgăuani au fost fost incartiruiţi iniţial la unitatea militară de la Prund, iar peste câteva zile au fost încolonaţi şi duşi la Tihuţa. La Mureşenii Bârgăului coloana a fost întâmpinată cu multă simpatie de fostul primar Pudilic George, care i-a îmbărbătat şi le-a urat ” să ne vedem cu bine fraţilor ! “. La Tihuţa o parte dintre cei mobilizaţi au fost trimişi spre Colibiţa, iar cealaltă spre Leşu. Pe parcurs, toţi au dezertat şi au revenit la casele lor.

Mobilizaţii de la Rusu Bârgăului, printre care s-au numărat Fonogea Gavril, Flore Ioan şi alţi 85 săteni au fost chemaţi de jandarmii de la Jad ( Livezile) la primărie, iar a doua zi au fost duşi pe stadionul din Bistriţa împreună cu alţi 2000 conjudeţeni, unde s-au constituit mai multe companii de muncă, care au primit ordinul să se deplaseze pe jos spre Baia Mare.

Printre cei mobilizaţi s-au numărat învăţătorul Ioan Groze, din comuna Rodna şi Cherteş Vasile, rotar din Livezile ( Jad).

Primul ” era un tânăr falnic, cioplit din aceeaşi cremene din care au fost dăltuiţi prefecţii tribunului Avram Iancu“, cum îl descrie învăţătorul Vasile Pop, fostul său coleg de clasă vreme de 7 ani la Şcoala Normală de Învăţători de la Năsăud.

Avea doar 31 ani, n-a apucase să se bucure de viaţă pentru că, după absolvire fusese nevoit să peregrineze din şcoală în şcoală pentru a-şi putea câştiga pâinea. Apoi, a trebuit să-şi onoreze obligaţiile militare, astfel că a urmat Şcoala de ofiţeri de rezervă nr.1 Ploieşti, pe care a absolvit-o cu gradul de sublocotenent, după care a activat la Batalionul 1 de Grăniceri din Bistriţa, iar ulterior, în situaţia deosebit de tensionată a acelor ani a fost obligat să răspundă la nu mai puţin de trei concentrări.

După numirea în postul de învăţător la Şcoala de la Rodna şi-a întemeiat o familie, dar marea nedreptate făcută neamului românesc prin hotărârea arbitrară din 30 august 1940 de la Viena avea să bulverseze şi să năruie speranţele şi năzuinţele spre mai bine ale tinerii familii. Acest act a fost primit de tânărul dascăl cu o vădită indignare şi revoltă, pe care şi le-a manifestat deschis prin refuzul de a expune portretele oficialilor vremii şi insemnele puterii de ocupaţie, de a da curs ordinelor de concentrare şi chiar printr-o formă de protest inedită: a renunţat la frumoasa şi bogata sa podoabă capilară.

La fel avea să procedeze consăteanul şi prietenul său foarte bun învăţătorul Puiu Ioan, de care îl lega foarte multe mai ales că amândoi se născuseră în acelaşi an la Şieuţ, fuseseră colegi la Şcoala Normală de Învăţători de la Năsăud, iar după absolvire deveniseră dascăli la Rodna şi aveau o atitudine fermă de dezaprobare a ocupaţiei străine.

Cunoscuţi ca vajnici opozanţi ai puterii de ocupaţie, după 23 august 1944, li s-a stabilit domiciliu forţat, iar la începutul lunii octombrie 1944 au primit ordine de concentrare. Ambii au considerat că nu trebuie să dea curs acestora şi au optat să se înfrăţească cu codrul. La 06 octombrie 1944, însă în timp ce serveau masa împreună au fost arestaţi de un colaboraţionist local, iar după două zile de privare de libertate au fost duşi pe jos la Bistriţa. Aşa se face că bravul învăţător a fost nevoit să se desparte de tânăra şi frumoasa lui soţie, de cei doi copilaşi dragi şi scumpi la care ţinea ca la lumina ochilor, Doiniţa, de numai 4 anişori şi Mircea-Horaţiu, care abia împlinise un an şi să pornească pe drumul lung fără întoarcere, de unde n-avea să-i mai revadă vreodată.

Cheresteş Vasile, de 35 ani, era căsătorit în comuna Livezile, unde înainte de 1940, a îndeplinit o perioadă şi funcţia de primar. Ocupanţii i-au creat probleme încă din ziua de 08.09.1940, când au intrat în comună, ocazie cu care i-au efectuat o percheziţie domiciliară, fiind suspectat că ar deţine armament şi muniţii, iar fratele său Cheresteş Dănilă, ( peste ani viitor primar al comunei Şieu-Măgheruş – n.n.), a fost acuzat că: ” e spion român “ pentru simplu motiv că n-a putut să prezinte actul de identitate !.

În 1943, Cheresteş Vasile a primit ordin de concentrare fiind înrolat în Detaşamentul de muncă forţată de la Vảrpolota, din comitatul Veszprẻm - Ungaria, dar, în luna august 1944, fiind trimis într-o misiune la Bistriţa a profitat de ocazie şi a dezertat. În perioada 01 septembrie - 05 octombrie 1944, a stat ascuns, însă hăituit de jandarmi a fost nevoit să se predea, iar la 09 octombrie 1944 a fost trimis cu ultimele companii de muncă din judeţul Năsăud, spre Ungaria.

În Căianu Mare, la sugestia învăţătorilor Ioan Groze şi Ioan Puiu, au dezertat împreună rămânând în pădure, iar peste două zile, respectiv la 11 octombrie 1944, alături de alţi cinci tineri aflaţi în aceeaşi postură au încercat să traverseze şoseaua cu intenţia să dispară din zonă. Au fost reperaţi de o patrulă horthystă, care a tras asupra lor cu mitraliera. Majoritatea celor din grup au reuşit să dispară, însă Ioan Groze şi Chertes Vasile fiind răniţi şi epuizaţi fizic după cele îndurate, au fost prinşi, legaţi şi duşi pe jos sub escortă alţi încă 100 km până în hotarul comunei Mocira, localitate situată la 6 km de municipiul Baia Mare, unde au fost executaţi prin împuşcare.

Dintr-un proces-verbal dresat în Baia Mare la 27 octombrie 1944 de către dr. Balint Şt. Gavril, pretorul Plasei Baia Mare, în principal pe baza declaraţiei primarului comunei Mocira, Grigore Petruş, aflăm detalii referitoare la împrejurările şi modul în care cei doi eroi şi-au găsit sfârşitul. ” În ziua de 16 octombrie 1944 a trecut prin comuna noastră dinspre Satu Nou de Jos o unitate horthystă, care ducea cu ei muncitori evrei cu mai multe căruţe cu diferite unelte, iar în urma lor doi civili creştini. După ce au trecut din comună spre drumul care duce la Baia Mare, un ofiţer ( Lt. Banhidi – n.n.) s-a reîntors din fruntea coloanei, a transmis un ordin unor soldaţi, care imediat i-au luat pe cei doi civili şi i-au dus la gropile de unde se scoate polochin, unde i-au ucis prin împuşcare, corpurile lor căzând în apă. După cum se constată din actele aflate asupra lor, unul dintre cei ucişi a fost Groze Ioan, învăţător din Rodna Veche, născut în comuna Şieuţ la 29 mai 1913, iar celălalt Cheresteş Vasile, născut în anul 1909 în satul Sărăţel, cu domiciliu în comuna Jad ( actualmente Livezile – n.n.), de meserie rotar“.

Aceste date aveau să fie confirmate de alte numeroase documente, deosebit de elocventă fiind în acest sens o scrisoare transmisă văduvei Maria Groze, pe atunci în vârstă de numai 25 ani, soţia lui Ioan Groze, de către învăţătorul Ioan Vâcla, fostul director al şcolii din Mocira.

” Era 16 oct. 1944, zi de luni. În această zi chiar plecase de la noi din comună două detaşamente de horthyşti. Stam cu frică în aşteptarea momentului grozav de care se tot vorbea şi anume că vin nemţii şi ne iau tot ce avem şi ne duc şi pe noi. Stam cu frică, gata să fugim. Un băiat de al meu, mergând în turn să observe orizontul ne spune că în partea de miazănoapte a comunei trece un detaşament de soldaţi cu căruţe trase de oameni !. Altceva nimic, decât explozii în toate părţile. În ziua următoare aud că în capătul satului, lângă vale, sunt doi oameni împuşcaţi şi că ar fi evrei, fiindcă au banderolă pe mână. Alţii spuneau că da, i-au văzut când i-au dus horthyştii legaţi, ieri, adică în ziua de 16 octombrie, când a trecut detaşamentul de soldaţi văzuţi de băiatul meu din turnul bisericii. Soldaţii horthyşti erau cu un detaşament de concentraţi pentru lucru ” munka század “, români amestecaţi cu evrei. Soţul dvs., Ioan Groze şi cu Vasile Cheresteş erau printre aceştia, însă legaţi şi escortaţi de un soldat. Şeful detaşamentului, cum se constată din cele întâmplate, nevoind a-i duce mai departe a dat ordin să fie împuşcaţi.

Primarul comunei auzind întâmplarea, că anume sunt doi morţi pe hotarul comunei, a plecat să vadă cazul la faţa locului. Venind îmi predă actele găsite asupra celor doi şi am aflat grozavul lucru, că e vorba de un învăţător român, Ioan Groze, sublocotenent în rezervă şi un altul, Vasile Cheresteş, rotar. Am luat măsuri ca să fie înmormântaţi în cimitirul comunei, între eroii găsiţi acolo şi astfel au fost ambii înmormântaţi cu cinste, petrecuţi de toată comuna şi deplânşi pentru tristul sfârşit cu lacrimi fierbinţi de noi toţi “.

În continuare dascălul maramureşan încearcă să consoleze soţia victimei pentru marea pierdere suferită: ” D-nă, v-am descris cele întâmplate la noi, unde s-a sfârşit viaţa scumpului Dvs. soţ cât şi fericirea Dvs. Sunteţi singură şi cu sufletul gol şi pustiu, cum spuneţi, cred, toate le cred, şi numai un suflet ca al Dvs. poate să simtă durerea ce vă apasă, dar dacă totuşi a fost să fie aşa, barem îl aveţi în loc cunoscut, iar un mort pe front, care azi nu mai prezintă idealurile de altă dată, rupt în bucăţi, în loc necunoscut, bunul D-zeu vă ajută, vă mângâie şi vă vindeca şi de această grozavă durere sufletească.

Cu aceasta închei trista poveste dorindu-vă ca Bunul D-zeu să vă aibă în sfânta pază şi să vă mângâie în marea durere ce o purtaţi “.

Cu sincere condoleanţe,

Înv. dir.Ioan Vâcla

Această scrisoare e însoţită de o alta, pe care acelaşi dascăl o primise la 24.10.1944 de la părintele paroh Romul Avram din Satu Nou de Jos, care relevă faptul că expeditorul şi-a luat foarte în serios rolul de investigator a crimei comise.

” Stimate Domnule Învăţător,

La scrisoarea Dvoastră mă grăbesc a răspunde, scriindu-vă tot ceea ce ştiu despre cele întrebate. Sâmbătă, în 14 oct. ( 1944 – n.n.), seara cam la orele 9,30, au sosit la casa mea doi soldaţi între care un stegar şi celălalt soldat fără grad pentru cvartir ofiţerilor stabilindu-se la mine locotenentul şi stegarul, care a fost comandamentul acelei trupe. Ei au stat la noi în comună până luni în 16 octombrie după masa, cam între orele 14,00-15.00, când au plecat. Luni dimineaţa am primit o scrisoare de la Groze Ioan, dir. înv. în Rodna Veche, jud.Năsăud, prin care m-a rugat să-i trimit ceva de mâncare pentru că vor pleca la drum lung, i-am trimis, primindu-o la mână. Am primit apoi răspuns în care mă roagă să-i avizez soţia că: ” este încă în viaţă şi a fost în trecere pe aici “.

Este de notat că au fost foarte mulţi evrei şi lucrători din diferite ( părţi ) ţinuturi. Când a început plecarea grupului de muncitori de la biserică unde stăteau într-o grădină am urmărit să-i văd. Deşi nu cunoşteam pe nimeni, la un moment văd că apar doi tineri în curtea casei parohiale şi fiind locotenentul de faţă nu m-am putut apropia de ei, ci de la o distanţă de 10-15 metri. Unul dintre ei era un om înalt, bine făcut, brunet, neras, îmbrăcat în haine sure de lână şi cuşmă, acesta era învăţătorul Ioan Groze, iar celălalt, ( Cheresteş Vasile – n.n.) nu mi-a spus nimic era de statură mijlocie. Groze îmi şopteşte: ” părinte, acum vor găta cu noi ! “.

Pentru a verifica dacă într-adevăr aşa stau lucrurile m-am interesat de această situaţie, iar un soldat, care era pe lângă locotenent mi-a spus că: ” cei doi români sunt condamnaţi la moarte ! “.

Toate aceste lucruri s-au petrecut în curtea casei parohiale în decurs de cel mult o oră, după care vreme au plecat lăsându-i afară din convoiul cel mare petrecându-i un soldat la spate. Aşa se vede că aceşti doi români sărmani au căzut jertfă. D-zeu să-i ierte. Mai de aproape nu am vorbit deoarece m-am temut fiindcă cu mine locotenentul respectiv s-a purtat foarte dur.

Aşa cred că toate le-am spus din câte îmi aduc aminte. Dacă eventual din greşală am uitat ceva numai de aceea am putut să uit deoarece eram foarte nervos datorită vremurilor de care nici nu vreau să-mi amintesc.

Feciorul Chişului care a avut prăvălie lângă crucea de pe câmpul Băii, care era cu acel convoi între lucrătorii evrei, a dezertat şi acum se află acasă, ar fi bine întrebat dacă ştie ceva despre cele întâmplate.

Cu altceva nu vă pot servi căci nu ştiu.

Cu dragoste creştinească”.

Această scrisoare e urmare a celei transmise de înv. Ioan Vâcla văduvei Maria Groze la 29 noiembrie 1944, prin intermediul locuitorului Ioan Codău, din comuna Zagra, în care îi dăduse doar câteva detalii lapidare despre moarte soţului:

” Mult stimată Doamnă,

Fiind în trecere prin comuna noastră nişte oameni din părţile Năsăudului, mă folosesc de ocazie şi vă scriu în graba mare câteva rânduri care vor cuprinde puţine veşti despre soţul Dvoastră. D-nă, veţi şti că iubitul Dvoastră soţ se află în comuna noastră cu un altul cu numele Cheresteş Vasile, din Sărăţel, de meserie rotar.

Deci, învăţătorul Ioan Groze, sublocotenent de rezervă şi Cheresteş Vasile dorm sub aceeaşi cruce în cimitirul comunei noastre împuşcaţi de trupele horthyste în retragere în ziua de 16 octombrie 1944. Sunt înmormântaţi cu cinste şi deplânşi de întreaga comună.

Eu însumi am jelit cu mare durere pe soţul Dvoastră, ştiind că e căsătorit şi că are copii.

Bunul D-zeu să vă aibă în pază şi să vă dea tăria să puteţi suporta această mare lovitură.

Adresa mea: Ioan Vâcla, învăţător, comuna Mocira, plasa Baia Mare, judeţul Satu Mare “.

Locuitorii Maramureşului nu numai că i-au înmormântat creştineşte cu mare cinste şi omenie pe cei doi martiri ai neamului nostru românesc, dar au şi ridicat pe drumul dintre Recea şi Lăpuşel o troiţă, drept dovadă că preţuiesc faptele şi numele lor, care prin grija credincioşilor din Recea, în 1990, avea să fie reconstruită şi resfinţită.

Intuind parcă cele ce urmau să se întâmple, cu câtva timp înainte de evenimentele ce au dus la curmarea vieţii sale, tânărul învăţător transmite o scrisoare mamei sale în care îşi reafirmă dragostea faţă de cea care i-a dat viaţă şi le cere celor apropiaţi, cerinţă ce ar putea fi considerată drept o adevărată dispoziţie testamentară, ” să-i fie apropiaţi şi să suplinească lipsa sa ! “.

Ceilalţi conjudeţeni plecaţi de luni dimineaţa au ajuns la Baia Mare, joi, în jurul orelor 10,00, tocmai în momentul în care s-a transmis semnalul de alarmă aeriană. Profitând de situaţie au dezertat în masă şi au revenit fiecare la casele lor.