Victoria Fătu Nalaţiu – Beţia cu nectar

„Beţia cu nectar” este cea de-a şaptea carte de beletristică publicată de Victoria Fătu Nalaţiu la Editura Eikon Cluj-Napoca, în anul 2001, ediţie bilingvă, româno-engleză, traducător prof. Gabriela Rusu.

Atât coperţile, cât şi grafica deosebită aparţin tot Victoriei F. N., nume recunoscut deja în pictură şi literatură deopotrivă.

Acest volum cuprinde „exerciţii de haiku”, aşa cum îi place autoarei să precizeze, senryuri şi poeme într-un vers.

Până în prezent, Victoria Fătu Nalaţiu a mai publicat „exerciţii de haiku” în volumele „Scări de foc”, Ed. Aletheia, 2004 şi „Anotimpurile sufletului”, Ed. Eikon, 2008. La un moment dat, mi s-a părut aproape obsesivă preocuparea autoarei pentru aceste forme fixe de poezie, pe cât de specifice culturii japoneze, pe atât de nespecifice liricii româneşti şi celei occidentale, în general.

De ce haiku, senryu? De ce preferinţă pentru forme de exprimare poetică atât de restrictive? O fi „un moft”, o modă, un curent nou în literatura română, din moment ce există chiar un for cultural în România, numit Societatea Română de Haiku. Ştiu, sunt întrebări mai mult sau mai puţin îndreptăţite, mai mult sau mai puţin retorice.

La urma-urmei, aceste minipoeme nipone îşi au originea în concepţiile din shintoism, confucianism, daoism, budism şi ZEN. În ciuda aparenţei simplităţi şi a conciziei textului, este deosebit de dificil a scrie un adevărat haiku. Este lăudabil curajul celor care încearcă, mai ales dacă ei aparţin unei alte culturi decât celei japoneze. Victoria Fătu Nalaţiu îşi asumă chiar şi acest curaj.

A scrie un haiku este un fapt de creaţie identic cu ceea ce dictonul latin esenţializează: „Multum in Parvo”. Se impune respectarea a nenumărate reguli, concentrarea expresiei şi o imensă forţă lirică. Iar aceasta se învaţă prin exersarea observării, a tăcerii, a stimulării imaginaţiei: „Este gândire absolută dincolo de orice gândire”, adică secretul ZEN-ului.

Dacă în volumul „Beţia c u nectar” autoarea a reuşit să respecte toate rigorile formale sau să dea cuvintelor substanţă ideatică, poetică? Ar trebui o voce îndrituită să facă aprecieri de valoare în acest sens, un haijin autentic. Eu nu sunt nici măcar un neofit în acest domeniu. Se ştie însă că, la diferite concursuri de haiku – chiar internaţionale, la care a participat cu creaţii de ale sale, Victoria Fătu Nalaţiu nu a rămas neremarcată, obţinând chiar premii.

Îndrăznesc să-mi exprim părerea că ar trebui să-mi placă haiku-ul. Fără a fi ambiguă, sper să fi înţeles, totuşi, că această specie literară este, indubitabil, un exerciţiu intelectual şi artistic de stăpânire, de disciplinare a gândirii şi a emoţiilor, o formă de exprimare sensibilă, pe cât de simplă, pe atât de elegantă, discretă, subtilă.

Admir îndrăzneala unei astfel de abordări a cuvântului, precum şi tenacitatea poetei Victoria Fătu Nalaţiu. Cei care o cunoaştem, ştim că ea este într-o căutare neostenită a noi şi noi forme artistice prin care să-şi poată exprima „visul călătorului” (cuvintele citate coincid cu titlul volumului de proză lansat).

Victoria Fătu Nalaţiu, într-adevăr, un călător pe drumul creaţiei de zeci de ani, binecuvântată cu imaginaţie, talent şi energie creatoare. Mi s-a confesat nu o dată, spunându-mi „dacă nu aş crea ceva – pictând sau scriind – eu aş muri într-un vid” Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii (E. Cioran). Ştim că pentru Victoria, creaţia artistică este „un modus vivendi” Şi mai ştim, de la Octavian Paler, nu „nu există pustiu, ci doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim” (citit din romanul „Viaţa pe un peron”.

În final, sunt demne de reţinut cuvintele aforistice ale poetei, dintr-un micropoem: „… întărite nădejdi/rodesc din nelinişti”. Îi dorim Victoriei Fătu Nalaţiu sănătate, iar neliniştile inefiabile ale creaţiei să rodească întru frumos nu numai pentru domnia sa, ci şi pentru noi.

Maria Pop Ujică