Vieţi paralele, cărţi paralele, literatură paralelă

Când am văzut titlul cărţii, „Nefericiţilor nu le e frică de moarte”, cu menţiunea „Vieţi paralele”, Editura „Şcoala Ardeleană”, Cluj- Napoca, 2015, am crezut că este vorba despre o lucrare ce atinge nivelul paranormal al existenţei. De aceea, am început lectura cu reticenţă. Dar sentimentul nu a durat, pentru că textul porneşte direct, cu personaje, cu acţiune, câtă este, spulberând orice bănuială de mesaj didactic, educativ, recuperator.
Cine este Marian Danci, semnatarul acestei cărţi? S-a născut la 29 aprilie 1957, în Leşu, judeţul Bistriţa-Năsăud, este inginer, a publicat poezii pe site-uri, „Agonia”, „Reţeaua literară”, şi fragmente de proză în volume colective, printre care şi „Mierle într-un lan cu maci”, Editura „Napoca Nova”.
Cartea este alcătuită, practic, din poveşti, care se spun de către naratori diferiţi ( fiecare cu povestea lui ). Astfel, sursele sunt Cristian, Maria, dar şi I., un fel de narator - titular, cu ascendent asupra participanţilor la „masa rotundă” a cărţii: el este „scriitoraşul”, admirator al limbii române, poet chiar, cel ce-i provoacă pe ceilalţi să povestească, să alimenteze, pe rând, cămara de poveşti a cărţii, ca să nu rămână în criză de subiecte.
Şi acum soseşte surpriza receptării, oarecum aşteptat/ neaşteptată: calea prin care se spun aceste poveşti, mai lungi sau mai scurte, este cea a internetului, cu replici imediate sau întârziate, cu dialoguri şi monologuri, ordonate doar de această instanţă a textului, unicul deţinător al licenţei de a scrie, autorizat, care este naratorul principal. În singurătatea lui, caută parteneri de discuţii, diurne, nocturne, îi atrage în mrejele unei Şeherezada, de tip masculin. Nimic nou sub soare, dacă luăm în calcul cărţile lui Daniel Glattauer, la modă, „Dragoste virtuală” şi „Toate cele şapte valuri”, bazate pe replici din mail, ca un alt fel de teatru. Iar poveştile colaterale sunt fie dintr-o copilărie, de băieţi care (se) joacă fotbal, aducând a „Rem” de Cărtărescu, precum cea a lui Cristian, cu mamă profesoară şi răsfăţat de ambii părinţi, sau dintr-o experienţă tristă, cu boală şi sărăcie, ca cea a Mariei, o posibilă fără noroc „Fetiţa cu chibrituri”.
Naratorul de 56 de ani intră în economia cărţii, spunându-şi povestea ca-n „Hanul- Ancuţei”: „sunt căsătorit, dar soţia a uitat de mine de vreo şase ani de zile”. (...) „În acest moment am cunoscut-o pe Maria, o întâlnire virtuală...” Dar şi pe Daria, „virtuoasa”, şi pe Ana, femeia din viaţa reală: „Trăiam o viaţă dublă, iubeam două femei, fiecare ştia de cealaltă, (...), de fapt, iubeam, cumva, femeia ideală, senzualitate şi spirit, întrupate în două corpuri, mai precis un corp şi un creier”, dar şi supunând lecturii şi aprecierii un manuscris, „Casa de piatră”, simbol al căsniciei pierdute, al căutării din nou, al evadării prin munţi, fiind o modalitate de a introduce o poveste în altă poveste, ceea ce-i aduce proprietarului de „Casă...” multe laude şi aprecieri din partea cititorului virtual, în care are încredere. Totuşi, acest manuscris vede şi lumina tiparului, prin intermediul cărţii de faţă, şi este viaţa personajului-narator, cu accente pe timpul dinaninte de 1989, şi puţin după, cu detalii, de altfel întâlnite şi povestite şi de alţii: statul la cozi pentru portocale, adusul lemnelor din pădure, mai multe decât era voie, plecatul cu mărfuri în alte ţări, adusul de mărfuri din alte ţări şi multe alte particularităţi care sunt deja istorie.
Ce doreşte Marian Danci cu/ de la această carte, în care apar locuri comune, de absenţă a intensităţii stilistice : „viaţa, ca şi afacerile, necesită riscuri asumate”, „nobleţe sufletească”, „regretele sunt prea târzii”, „viaţa merge mai departe”? Se adresează el cititorului ca unui terapeut, naratorul însuşi din cartea lui fiind un astfel de receptor de poveşti ale altora, deschis jocului, cu gândul de a atrage, de a cuceri? Consideră el, după Camil Petrescu, care spunea „câtă luciditate, atâta dramă”, că se potriveşte şi „câtă dramă, atâta literatură”? Crede el în „cu o carte (nu) se face primăvară”, fiind vorba de prima lui carte? În pagina de prezentare apare informaţia: „volum de debut ... are şi alte lucrări încheiate, dar netipărite”.
Aşa cum douămiiştii, în poezie, coboară poezia de pe un piedestal al consacrării ei în timp, şi „noul val”, în proză, renunţă la ideea de roman clasic, de scriere cu arhitect, optând pentru un colaj de situaţii, virtual sau real, cu mască, fără mască, cu ghicit în viaţa personală.
Să te apropii de 60 de ani şi să apargi zidul literaturii cu o carte, la fel cum un copil sparge geamul cu o piatră, sperând să atragă atenţia, cumva, e un gest naiv de curaj. Aşa cum „nefericiţilor nu le e frică de moarte”, cred că nici unor astfel de autori n-ar trebui să le fie frică de critica literară.
Ce a aşteptat Marian Danci până acum? Poate că o „Şcoală Ardeleană”...