Vulcanul nestins al poeziei

Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud prezintă, în colecţia Charta, volumul „Vulcan nestins”, apărut la Editura Eikon, sub semnătura poetului Gavril Moldovan. Este prima carte apărută în colecţia coordonată de directorul Bibliotecii, Oliv Mircea, care îşi propune să aducă în faţa cititorilor cei mai reprezentativi scriitori ai judeţului.
Cartea, prefaţată de profesorul universitar Ovidiu Pecican, este o întâlnire cu narcisele printre râuri, o bucurie a prezenţei poeziei atunci când „gândurile ies la lumină multicolore”. Gavril Moldovan, laureat nu de mult al revistei „Mişcarea Literară”, ne duce, prin intermediul acestei cărţi, într-o odaie a lirismului, în care, ascultând muzica altui veac, căutăm „urma creaţiei lui Dumnezeu”. Scheletul liber al poeziilor dau acestora libertate, astfel încât postmodernul se aşază ca o amprentă. Tema principală este cea a meditaţiei: „îmi bat la uşă zile viitoare/ cu toate că prin ele vezi câmpia/ cum se înclină ca după un cutremur/ ce a absolvit melacholia”. Atunci când „cercei de aur s-au prins la urechea materiei”, cuvintele prind viaţă, neavând „nicio lege/ ce unul strică, altul drege”. Interesante sunt versurile „să-nfrunzească literatura/ înstelată e fruntea ta, Doamne/ atâtea chipuri îi poţi adresa unei flori”. Într-un dialog continuu cu divinitatea, Gavril Moldovan se împacă cu soarta omului, deşi este conştient că poetul este nemuritor: „mă împăcam cu gândul că voi lipsi/ că nu voi mai fi prezent la întoarcere/ în locul meu voi trimite o umbră/ a celui ce-am fost”.
În această lume în care doar cuvântul mai poate căpăta putere, Cel de Sus veghează asupra creaţiei: „de după colţ de perdea Dumnezeu privea/ deznădăjduiţii oameni cum se luptă/ cu natura creată de el”. Versul este ca o libertate nespusă, iar arta ca o necuvântare: „umblă ziua prin Rai/ opreşte rotaţia pământului să-şi poată lua penelul de pai/ pune un verde crud peste un răsărit al zilei”. Nu putea lipsi din acest peisaj oraşul în care autorul îşi găseşte seva pentru poezie: „Bistriţa poate fi un fel de bibliotecă/ cu pereţi/ file notariale/ scrise cu o cerneală epocală/ trecută prin gura poeţilor”. Regăsindu-ne mereu în trecut, suntem conştienţi că ne vom raporta mereu la acesta: „copilărie – zmeu uitat de vânt/ în odaia-mi care duminica/ mă scălda mama într-o copaie/ turnându-mi văzduh pe trupul neînvăţat cu moartea/ de atunci câtă lumină am îmbrăţişat/ prin bibliotecile timpului”. De altfel, metafora este la ea acasă, în oraşul poetului, în care florile se ivesc precum bucuria cuvintelor: „În odaie găsesc flori/ privirea ta uitată-n glastră/ a înflorit/ iar acum/ te uiţi la mine/ cu toate culorile veştede”.
Gavril Moldovan ne-a obişnuit cu un vers al genezei, în care lucrurile sunt bine integrate: „umblă Dumnezeu prin lucrurile mele/ le inventariază/ le pune etichete/ e perseverent”.
Un volum frumos, în care slovele sunt aranjate precum într-o sărbătoare.