Zori de amurg

Monoreanul George Echim, avocat de renume stabilit la Braşov, coordonează una dintre revistele apreciate din acest areal al ţării, poezia. În volumele sale de versuri se oglindeşte o parte din ţinutul Monorului, acea a copilăriei lui, locul în care se întoarce de fiecare dată cu drag.
Volumul „Zori de amurg”, apărut la Editura Transilvania Expres în 2015, este o prelungă declaraţie de dragoste aşezată în sonete. Cine mai scrie, vă veţi întreba, astăzi sonete? O minte ascuţită precum cea a lui George Echim, care îndrăgeşte natura şi aşază în versuri, în toată splendoarea ei, atrăgându-ne încă o dată atenţia de rostul poetului în lume, acela de invocare a Divinităţii şi consemnare ritmată a frumuseţilor pământului.
Sonetul apare în secolul al XVIII-a la trubadurii francezi, apoi este cultivat de Dante şi Petrarca în Renaşterea intaliană şi cunoaşte şi la noi înflorire prin Vasile Voiculescu, Mihai Eminescu, Ion Pillat.
George Echim păstrează structura sonetelor, aducând în faţa noastră dragostea pentru poezie: „Iubirea mea cea mare e poezia/ Plăcerea care mi-a rămas e scrisul/ Dintotdeauna ele au fost visul în care/ Mi-am ascultat simfonia”. Pastelele surprind în această carte, prin modul în care sunt construite, aducând din visare concretul mai aproape de noi: „Pe aripa umbrei frunzelor ce cad/ Desluşesc scrise visuri de iubire/ Încerc din reverii să-mi vin în fire/ Nu-mi iau în seamă luminile ce scad”. Pentru Echim poezia rămâne statornica iubire, cea care nu-l va trăda niciodată pe drumul vieţii: „Statornică iubită-i poezia/ De o slujesc cu har şi cu iubire/ Pentru ea trebuie să ai simţire/ Iar ea îţi poate aduce har şi bucurie”. Cel care scrie asemenea poeme nu poate fi decât un suflet frumos, legănat de vise „care salutând zările deschise/ S-a întrupat în bucuria vieţii”.
Suntem într-un timp al poetului în care albastrul cerului îl poartă pe meridianele lumii, admirând frumuseţile grădinilor: „Am umblat chiar şi pe cărări umbroase/ Spiritul mi-a fugit către lumină/ M-am minunat de floarea din grădină/ De frumuseţile-i misterioase”. Până şi viaţa de dincolo devine una a bucuriei, mai ales pentru omul ce crede în Înviere şi în puterea rugăciunii: „Se veselesc bătrânii noştri în cer/ Pomenirea le-a fost spre bucurie/ Buna noastră-nvoire e vie/ Iar trăirile de dragoste nu pier”.
Sonetele semnate de George Echim se lecturează cu plăcere, fiind o prelungă declaraţie de dragoste pentru cuvântul ce în oglinda timpului devine nemuritor.