Adevărul despre 23 august 1944

Conform interviului luat de dl. Liviu Vălenaș la Versoix, la 18 aug. 1994, Majestății Sale Regele Mihai al României, prezentat în lucrarea „ Regele Mihai printre noi”, se consemneaza urmatoarele aspecte:
„Schimbarea politicii noastre noi o vedeam încă de la sfârşitul anului 1942, când ne-am dat seama că trebuie să ieşim din război. În toamna lui 1942 am avut primele consfătuiri cu Maniu şi Brătianu. În urma încheierii Tratatului Ribbentrop-Molotov, României i se garanta, conform celor declarate de Molotov, integritatea teritorială, respectarea independenţei şi neamestecul sovietelor în treburile interne ale României, şi, poate puţini speram că aşa o să şi fie. Dar, când mai târziu a venit armata roşie peste noi, am văzut imediat că se purtau ca un ocupant iar pe noi ne considerau doar o ţară învinsă, deşi întorsesem armele împotriva lui Hitler. Am început eforturile pentru scoaterea ţării noastre din război încă de la sfârşitul anului 1942. În 1943 şi 1944 am intensificat aceste eforturi diplomatice care se făceau mai pe faţă, mai pe ascuns, dar, oricum clandestin. La început contactele noastre cu aliaţii se făceau la Ankara, apoi s-au mutat la Cairo. Aceste discuţii au continuat până în vara lui 1944. După vizita la Cartierul general a lui Hitler a mareşalului Antonescu, nemţii erau încă puternic masaţi la noi, frontul româno-german nu fusese încă străpuns de ruşi, nu ştiam ce s-a discutat la această întâlnire, fiindcă Antonescu nu mă ţinea niciodată la curent. Am reţinut atunci doar că Antonescu s-a întors de la Hitler convins că războiul era pierdut dar cu ideea că nu putea ieşi din acest război fără aprobarea lui Hitler, ceea ce era o stupiditate. Situaţia devenise iminentă în vara lui 1944, data exactă depindea însă de cele ce se întâmpla pe front. Noi îi contactasem în vara lui 1944 pe aliaţii anglo-americani, le permiteam paraşutări în masă pe teritoriul nostru, nu am primit însă niciun răspuns. Era limpede că eram lăsaţi să ne descurcăm singuri. Rămânea să acţionăm absolut singuri la momentul oportun, iar acest moment a venit la sfârşitul lui august 1944, când ruşii au străpuns frontul în N-E României. Antonescu nu mai credea în victoria Germaniei, dar el nu dorea să iasă din război fără aprobarea lui Hitler, evident un lucru imposibil...Se simţea foarte tare pe poziţie în interiorul României, iar când s-a întâmplat la 23 august 1944 ce s-a întâmplat, a fost luat prin surprindere! Am profitat atunci şi de faptul că, datorită situaţiei din Polonia, o mare unitate germană din România a fost deplasată, fapt ce a uşurat ceea ce urma să facem. Eu sunt convins că germanii ştiau foarte bine că se pregăteşte ceva. Cristescu (şeful serviciilor secrete Române din acel moment) îşi băga nasul peste tot, mirosea ceva. Poate că nu este un cuvânt prea frumos, dar asta este realitatea. Cristescu raporta nemţilor tot ce ştia. Ceea ce i-a surprins absolut complet a fost faptul că, dintr-o chestiune politică, treaba s-a transformat într-una militară, iar armata română a fost implicată din plin. La asta nu s-au aşteptat! Cristescu a fost prins bineînţeles la puţin timp după 23 august, iar apoi l-au “recuperat” ruşii. L-au dus în URSS, apoi după vreo 2 ani l-au readus ca să “reorganizeze” sub control rusesc noile servicii secrete. Trebuie să spun că activitatea lui între anii 1944-1948 mi-a fost total necunoscută. Ce v-am spus mai înainte am aflat ulterior, după câţiva ani buni. Iar ce s-a întâmplat după 1948 cu el, nu ştiu. Ştiu doar că a murit în închisoare, dacă de moarte naturală sau de altceva, asta nu mai ştiu. Reacţia serviciilor secrete americane şi engleze nu ne-a preocupat prea mult, noi fiind concentraţi pe reuşita a ceea ce vroiam să facem la 23 august. Pe de altă parte, ele oricum ar fi comunicat ruşilor dacă aflau ceva important. După 23 august 1944, orele 10 seara oricum nu mai era nimic de comunicat, lucrurile erau clare. Am rămas plăcut impresionat când la BBC, după ce s-au anunţat răsturnările din România, s-a cântat imnul regal. Americanii nu l-au dat, dar englezii l-au dat! Văzând evenimentele de atunci după trecerea unui timp, pot să spun, acum cu certitudine, că este absolut cert că Stalin voia să se repete scenariul de la Varşovia. Din fericire, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, noi am reuşit să terminăm treaba noastră singuri. Stalin a fost pus în faţa unui fapt împlinit şi ca atare, a trebuit să se împace cu situaţia. Printr-o indiscreţie am aflat că Antonescu urma să plece într-o inspecţie pe frontul din Moldova în 24 august 1944, or asta ne-ar fi împiedicat să trecem la acţiune. Ca atare, am hotărât pe loc să acţionăm pe data de 23 august 1944. L-am convocat la Palat pe Antonescu la 4 după-masa, şi, după o discuţie neplăcută i-am spus clar că situaţia pe front era catastrofală şi că nu se mai poate continua aşa. I-am cerut în mod categoric să facă ceva să scoată ţara din război. El însă a refuzat, spunând că nu va ieşi din război, că nu va face armistiţiu fără aprobarea lu Hitler, ceea ce era o copilărie. Atunci i-am spus că daca nu poate face acest lucru, atunci să ne lase în pace ca să ne vedem noi de treabă. Atunci Antonescu, foarte iritat, a rostit acea frază foarte cunoscută astăzi: „cum să lase ţara pe mâna unui copil?” A rostit această frază nu mie, ci lui Sănătescu, care se afla lângă noi. Asta era esenţa gândirii lui, asa vedea el lucrurile. Era foarte agitat şi foarte enervat. În discuţiile avute înainte cu partidele politice, noi stabilisem clar ca arestarea lui Antonescu să fie ultimul lucru la care ne puteam gândi. Noi am fi dorit ca el să facă armistiţiu, mai ales că era şi la comanda armatei. Dar, dat fiind refuzul său, ne-a obligat să îl arestăm din păcate....În momentul arestării, eu am părăsit încăperea. Chiar dacă Antonescu comanda, eu eram capul armatei, iar din punct de vedere disciplinar ordinul se execută. Asta a fost întotdeauna în disciplinata noastră armată. Pe de altă parte, de la ultimul soldat, până la marii comandanţi de unităţi, toţi îşi dădeau bine seama că nu se mai putea continua aşa, că trebuia făcut ceva ca să ieşim din război. Deci, când am dat ordinul de întoarcere a armelor, acest ordin s-a executat fără nicio ezitare. Hitler, după seara de 23 august, când căuta cu disperare un general român progerman care să îl înlocuiască pe Antonescu, intenţiona să ordone acestui general şi armatei germane ca, în cazul în care eram prinşi, să fim executaţi. Hitler a dat în acest sens un ordin clar unităţilor germane. Să nu uităm că el era după atentatul din iulie 1944 şi alta era starea lui de spirit faţă de cei ce i se opuneau... . Înainte de a se da proclamaţia către ţară, la Palat au sosit, precipitaţi, Pătrăşcanu şi Bodnăraş, adică “inginerul Ceauşu”, cum l-a prezentat Pătrăşcanu. Primele cuvinte ce mi le-a adresat Pătrăşcanu au fost: ” Ce-aţi făcut? Ne-aţi nenorocit!”. Am rămas atunci foarte surprins, neînţelegând ce vroia el să spună cu asta. Mai târziu, însă, am înţeles! Ulterior Pătrăşcanu a declarat unor apropiaţi ai lui la reîntoarcerea de la Moscova, în septembrie 1944, că la 14 septembrie 1944 cineva din anturajul lui Stalin, mi se pare Jdanov, i-ar fi adus reproşuri destul de violent, rostind cuvintele: „Ne-aţi încurcat treburile!” Deci noi încurcasem treburile lui Stalin...Eu sunt absolut convins că, având în vedere că data iniţială pentru răsturnarea lui Antonescu era 26 august 1944, comuniştii pregătiseră ceva ca să pună mâna pe putere în acea zi, dar, cum noi am devansat această dată cu 3 zile, i-am luat prin surprindere şi le-am stricat toate planurile. Asta a fost deci, de aceea mi-a spus Pătrăşcanu în ziua de 23 august că „i-am nenorocit...”. Comuniştii vroiau să elimine orice fel de tranziţie spre comunizare, vroiau să instaureze, cu sprijinul ocupantului, comunismul în ţara nostră încă de atunci! Până la încheierea Convenţiei de Armistiţiu cu România din 13 septembrie 1944, ruşii intenţionau, cu toate că România se afla deja în război cu Germania din 24 august 1944 orele 4 dimineaţa, să ocupe tot teritoriul României. Asta este...Am fost sfătuit de militarii din jurul meu să părăsesc imediat Bucureştiul şi să mă refugiez într-un loc necunoscut nemţilor pentru că ei aveau să treacă la represalii iminente, ceea ce s-a întâmplat la doar o ora şi jumătate după ce am plecat. Aceştia au bombardat sălbatic Bucureştiul, iar una dintre primele ţinte au fost Palatul Regal. La 2 ore după ce am plecat din Palat s-a prezentat la Palat Bodnăraş cu nişte oameni de-ai lui şi l-au luat pe Antonescu şi pe ceilalţi prizonieri şi l-au dus la o casă conspirativă de-a comuniştilor în Vatra Luminoasă. Ulterior am înţeles că Sănătescu ştia de această acţiune. Noi prevăzusem ca numai armata română să asigure paza lui Antonescu. Noi nu vroiam ca el să ajungă pe mâna ruşilor, dar acum îmi dau seama că ar fi fost imposibil, ţinând cont şi de presiunile la care eram supuşi de către americani şi englezi. Însă, chiar şi aşa, până la judecată, trebuia păzit de români. Iar când mă refer la români, mă refer la armata română, nu la comunişti! Comuniştii l-au ţinut acolo până au intrat ruşii în Bucureşti. Apoi a venit un general rus, cu care comuniştii erau înţeleşi, şi l-a luat, şi dus a fost la Moscova pentru 2 ani! În acest timp, blocat fiind constituţional să îl graţiez pe Antonescu, ruşii şi comuniştii au încercat de 2 ori să mă pună în încurcătură în faţa poporului meu, dar nu au reuşit. Poporul şi-a dat foarte bine seama de aceste manevre meschine şi în plus ştia că sărăcirea bogatei noastre ţări se datora ocupantului sovietic. Am luat în câteva zile peste 50 000 de prizonieri nemţi şi am provocat armatei germane pierderi foarte mari (peste 5000 de morţi) , iar acest lucru noi l-am făcut, nu armata sovietică, care încă nu ajunsese în teritoriul unde se duceau luptele grele între armata noastră şi armata germană. Am reuşit deci, datorită disciplinei din armata română şi a convingerilor militarilor nostri în justeţea opţiunii noastre. Au fost ofiţeri care îşi dădeau foarte bine seama ce se întâmplă şi nu vroiau să servească sub comunişti. Sovieticii insistau neîncetat ca toţi ofiţerii care se dovediseră leali mie şi ţării să fie scoşi din armată. Sovieticilor şi comuniştilor le era frică să nu se întâmple un al doilea 23 august, de data aceasta contra lor. Pentru sovietici orice militar leal şi patriot era un “contrarevoluţionar”, care trebuia îndepărtat din armată. În aceste condiţii am încercat să asigur o viaţă civilă onorabilă acestor ofiţeri care trebuiau scoşi din ordinul comuniştilor din armată. Am totala convingere că atunci s-a făcut exact ce trebuia făcut (23 august 1944) şi acest lucru a fost făcut. Asta cu toate că mulţi, acum, spun că acest act a fost un act de trădare....Vreau însă să ştiu, trădare pentru cine? Faţă de cine această trădare? Faţă de ţara românească? Aici sunt alte chestiuni care nu au nicio legătură cu ţara românească. Trădare, poate, din punctul de vedere a lui Antonescu, da! El îşi luase, da, anumite angajamente faţă de nemţi dar eu nu am tratat niciodată cu nemţii, nu mi-am luat niciun angajament faţă de ei, ca atare eram liber să fac acest act fără gânduri ascunse. Era un act foarte important pentru istoria noastră!
Text preluat din lucrarea lui Liviu Vălenaş, Regele Mihai printre noi, editura Ars Longa, 1999, pp. 34-51