Canonul periferiei

,,să facem acel salt în noi înşine, adică să ne privim cu luciditate defectele şi abia după aceea vom putea întâmpina cu încredere timpul ce va veni.”
(Augustin Buzura)

Noua carte de publicistică a romancierului Augustin Buzura, ,,Canonul periferiei” (Editura ,,Limes”, Cluj-Napoca, 2013), mi-a adus aminte de anteriorul său volum, cu aceeaşi tematică, ,,Bloc-notes” (1981), pe care atunci l-am citit cu acea tentaţie a afirmării autorului a unor puncte de vedere îndrăzneţe, m-a trimis cu gândul la recentul eseu al lui Lucian Boia, ,,De ce este România altfel?” (Editura ,,Humanitas”, 2012). În capitolul ,,Confuzia valorilor. Mahalaua românească”, din cartea lui Lucian Boia, acesta sesiza faptul că în ,,spaţiul acesta de tranziţie, de anevoioasă, de nesfârşită tranziţie, se întinde, triumfătoare mahalaua. Ea riscă să acopere o bună parte a României.”
Starea de ,,mahala” îşi are originile în triumful ,,periferiei”, periferie determinată şi politic, încă din primele zile de după decembrie 1989, afirmă Augustin Buzura în volumul semnalat anterior. Veleitarii şi impostorii şi-au ,,impus obiceiurile”, în timp ce combatanţii sinceri ai încâlcitei brambureli din 1989, ,,îşi vindecă rănile sau obosiţi, respiră dureros aerul victoriei”. ,,Periferia”, vechea garnitură comunisto-securistă s-a repliat, a ajuns din nou la putere, şi-a împărţit rolurile: unii au devenit luptători anticomunişti, alţii s-au transformat în ,,propovăduitori moralişti.” ,,Periferia” a îmbrăcat haina politicii, ca urmare ,,nimic nu a mai rămas nemurdărit.”(,,Am fost vreodată altfel”).
Cu această perspectivă în faţă, realitatea din societate românească, aflată într-o îndelungată fază de tranziţie, este radiografiată cu luciditate, cu obiectivitate, dar şi cu dorinţa binevoitoare a schimbărilor în bine.
Articolele din acest volum au fost editoriale în revista ,,Cultura” între anii 2005-2008. Vom avea surpriza să descoperim un Augustin Buzura neadaptat unei realităţii debusolate valoric, nerecunoscătoare faţă de cei care au îndrăznit prin operele lor să critice aspecte ale regimului comunist. Augustin Buzura a fost considerat înainte de 1989, ,,de către Cenzură inclusiv, cel mai critic dintre romancierii generaţiei 60”, ,,Buzura începe cu Absenţii(1970) cariera de scriitor torturat de Cenzură”, afirmă criticul literar Nicolae Manolescu (,,Istoria critică a literaturii române”, Editura ,,Paralel 45”, 2008, p.1142-1143). După 1989 prozatorul a fost acuzat că totul i-a fost permis ,,cu voie de la poliţie”. Augustin Buzura şi-a explicat comportamentul din această perioadă în volumul ,,Tentaţia risipirii”(2003).
Acestea sunt premisele care în mod indirect vor condiţiona atitudinea publicistului faţă de noua realitate de după 1989. Acum Augustin Buzura este mai ancorat în realitate, scrie imperativ, ,,fiecare articol este un S.O.S.” (,,Punct şi de la capăt”). Starea de lucruri neschimbându-se în bine, fiind mereu într-o accentuată degradare, multe articole reiau obsesiv aceleaşi aspecte ale cotidianului românesc.
Ieşirea din ,,această teribilă paranteză a istoriei” (,,Viaţa între Yalta şi Bruxelles”), a fost un moment prielnic pentru revenirea la suprafaţă a multor ,,fiinţe jalnice, numeroşi frustraţi, din rezerva rezervelor de cadre ale partidului şi uteceului, unii cu numeroase diplome şi titluri, la obţinerea cărora nu prea au contribuit cu mintea, ci mai ales cu funcţiile, cu amintirile sau cu banii.”(,,Nici un demnitar fără dosar”)
Augustin Buzura este pesimist în privinţa schimbării realităţii româneşti prezente: ,,pentru o lungă perioadă vom avea câteva certitudini: haos, mitocănie, mizerie morală şi ură la cote intolerabil”(,,Viaţa la porţile Occidentului”); ,,România de după Revoluţie este dominată de ură, violenţă, boli şi subcultură.” (,,Ce ar mai fi de spus”)
Publicistul semnalează tarele care devastează societatea românească contemporană. Ele sunt nominalizate iterativ, obsesiv, reluarea lor insistentă evidenţiind deriva lumii româneşti, pentru o posibilă schimbare: ,,să vedem în ce punct al căderii suntem” (,,Luna speranţelor noastre”); ,,să ne privim cu luciditate defectele.” (,,Patria şi bolnavii ei”). Imaginea ţării noastre care se conturează din aceste articole este una tristă, amintind de versul lui George Bacovia, ,,O, ţară tristă, plină de humor…” (,,Cu voi”). Din păcate, constată Augustin Buzura, românii şi-au pierdut şi umorul.
În era globalizării, diferenţierea între naţiuni, se face prin ,,spirit”, prin ,materie cenuşie” (,,Viaţa între Yalta şi Bruxelles”), conchide publicistul.
Prozatorul revine din când în când la problematica lui tematică din volumul ,,Bloc-notes”, cea referitoare la scris, la actul creaţiei: ,,Scrisul este în ultima instanţă o neîntrecută tentativă de anulare a morţii, o încleştare permanentă la hotarele necunoscutului şi nespusului, o cursă solitară în care nu ştii niciodată dacă ai câştigat sau ai pierdut.”(,,Licheliada-etapa municipală”). Creaţia este pentru scriitorul Augustin Buzura şansa eliberării ,,infernului interior” (,,Marginalii la o veche întrebare”). Se reiau unele idei din volumul ,,Bloc-notes”. Ecoul lor mai răsună şi astăzi în conştiinţa celor care le-au lecturat atunci, în 1981: ,,prefer să repet de zeci şi zeci de ori, cu obstinaţie, aceleaşi adevăruri, sub diverse forme, aceleaşi întrebări, accept riscul de a mă repeta şi de a repeta cuvintele vitale fără de care nu poate fi considerat om.” (,,Marginalii la o veche întrebare”).
În plan personal, profesiune ,,cea mai solitară din lume” (,,Naufragii”), devine o obsesie cotidiană, ,,mă întorc mereu acolo unde simt că am pierdut; la masa de lucru.” (,,Ce ar mai fi de spus”).
Romancierul, cenzurat în anii comunismului, încrezător în puterea cuvintelor ,,de a întreţine speranţa” (,,Ce ar mai fi de spus”), asistă la degradarea cuvintelor vitale ,,precum dreptate, frumos, iubire, bunătate, demnitate.” (,,Ce ar mai fi de spus”).
Radiografierea societăţii româneşti actuale, cu ochiul publicistului, provocatoare de amărăciuni, de dezamăgiri personale, este contracarată prin siguranţa celui care are o operă în spatele lui: ,,suntem numai şi numai ceea ce am scris, rămânem cărţile noastre şi trăim cât ele.”(,,Azi, ieri şi aşa mai departe…”).