CEL MAI GREU

Cel mai greu e drumul Bistriţa- Târgu Mureş. Sau Târgu Mureş- Bistriţa. Egal. Orice drum e dificil de trasat, de pornit, de făcut să fie bun pentru roţi. Dar acesta pare destul de obositor şi pentru picioare. Şi pentru minte. Nu mai e ca la-nceput, când trebuia croit, din nou, pe loc necunoscut. E vorba acum de-o modernizare, atât. Pe vechile dureri. Ce s-ar fi întâmplat dacă eram în Germania? Acolo unde cresc autostrăzi în timp record, unde se lucrează noapte- zi, în ritm susţinut, unde nu-i ploaie, vânt, zăpadă, unde nu-i coadă de lopadă în care să se sprijine muncitorii, unde nu-i şanţ pe care să tragă drumarul în pauzele lungi şi dese şi unde utilajele nu se opresc, ci funcţionează non - stop - ele ştiu cum şi de unde au bani - fără să dea impresia că sunt piese de muzeu, gata să fie admirate.
Cel mai greu e dus-întors, ori numai dus, ori numai întors. Cei 100 de kilometri, ca (pe) ultima sută, par 1000. E cea mai grea cale de legătură între două cetăţi, de parcă pe aici n-ar fi fost niciodată cărare.
Cel mai greu e statul la semafoare, la camioane, tiruri, autocare, maşini mici şi iar, semafoare... Timpul trece, timpul stă pe loc. Pe un loc unde porţiuni de drum sunt rupte şi apele vin de-a curmezişul, lăsând maşinile să înoate liniştit printr-un mâl de culoarea lutului aruncat pe roata olarului. Din loc în loc, fosta şosea e săpată şi lăsată aşa, fără acoperire; marginile au părăsit-o şi ele, e ca o "şosea suspendată", cu specific românesc, de influenţă barocă, bizantină, iar gropile se adâncesc şi se urâţesc pe zi ce trece.
Cel mai greu e noaptea când, pe o singură parte a drumului, stâlpi reflectorizanţi atrag atenţia, captează interesul, ca să n-o iei razna de-a binelea. Doar ei ţin treaz interesul de-a călători, cu înverşunare, cu simţul datoriei de stâlp care mai indică drumul drept ca nu cumva motorul să se oprească şi să aştepte ivirea zorilor de-a doua zi. Cu ochii la atâta drum rău, nu mai e răgaz de nicio privire spre câmpul verde, acum, spre florile firave ale primăverii timpurii, spre copacii obosiţi, proaspăt ieşiţi din iarna grea, spre cer, spre case, turle şi coline. La ce bun? Când atenţia ne e îndreptată spre un drum cenuşiu- pământiu, pe care şi carele greu l-ar îndura. Şi caii şi-ar depune contestaţiile lor de nedreptate, de lipsă de grijă, de întârziere, de... greu.
Cel mai greu e că de-atâta timp se bate pasul pe loc. Poate că nici în următoarele nouă luni - cât încă o naştere - nu va fi gata drumul acesta de ieşire spre inima ţării. O distanţă atât de mică, fără munţi greu de străpuns, întinsă ca-n palma bătătorită şi, totuşi, atât de ne-nţeleasă întârziere în finalizarea ei! Să nu merite oamenii şi maşinile de aici o soartă mai bună? Să nu se gândească nimeni mai des la acest drum? Cei ce-şi duc sarcinile de serviciu cu greu? Acest drum nu e şi el o sarcină? Pentru nimeni?
Cel mai greu e să-l întrebi pe cel ajuns în Bistriţa "cum a fost drumul?" şi, cunoscând răspunsul, să nu găseşti nicio ameliorare de situaţie.
Îmi vin în minte vorbele profesorului de filosofie din facultate:" dacă Leonardo da Vinci ar trece pe Copou, noi, muritorii de rând, ar trebui să circulăm pe Sărărie, ca să evităm comparaţiile". Probabil că pe ruta Bistriţa- Târgu Mureş, din când în când merge Leonardo da Vinci (ca pe vremea lui), de vreme ce mulţi oameni aleg să ocolească prin Cluj.