Cornel Cotuțiu: „Alterarea moravurilor publice”

Moto: „Pe președintele nostru îl doare-n haltă. Tace și nu face.”  (Dintr-un număr recent al unei publicații bucureștene)

     Expresia din titlu am găsit-o într-un articol scris de Mihai Eminescu... ieri, adică în... 1881; așadar, acum 143 de ani...

     Fascinantul nostru român considera că această... stricare a vieții publice se datorează degradării moravurilor private.

     Jurnalistul de la publicația „Timpul” ține dintru început să se înțeleagă că nu se referă la oameni care „găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor și ambițiunilor lor personale”. El scrie pentru cei preocupați de prosperitatea societății și care „se îngrijesc de soarta țării, oricare ar fi credințele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali.”

     Observă Eminescu:

     „Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcțiune foarte periculoasă și partidul care ne guvernează de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Din principiul egalității între legi, s-a făcut o armă de război între clase, toate condițiunile sociale s-au surpat și s-au amestecat într-un fel de promiscuitate, tradițiunile țării s-au uitat cu totul.” Iar „drepturile politice nu mai sunt răsplata unui șir de servicii pe datini, ci un instrument de ambițiune, de îndestulare a intereselor particulare.”

     Și precizează că este vorba de... „astăzi”:

     „Niciodată în țara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită și mai îngrășată ca clasa guvernantă de astăzi.” (Sublinierea îmi aparține.)

     Dar, dragă născutule la Ipotești - am izbucnit eu -, pentru „astăzi” nu e potrivit cuvântul „clasă”, căci te referi la semianalfabeți, foști repetenți, promovați cu note minime, pigmei, absolvenți de universitate cu diplome false. Dar replica aceasta a mea s-a potolit, când am dat, ceva mai încolo, de acest adevărat diagnostic:

     „Un stat - unde funcțiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni care nu produc  nimic, ci numai consumă resursele bugetare - se condamnă singur a fi neputincios și sterp.”

     Ei da, de aici, de la „gloată”, se poate trece justificat la celebra poezie al cărui final începe cu versul:

     „Cum nu vii, tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei...” (Punctele de suspensie... îmi aparțin.)

                                                         Cornel Cotuțiu