„Deniile eminesciene” – ediţia a XVIII-a

Oraşul Odesa are cu ceva peste un milion de locuitori, care vorbesc limba lui Gogol. Printre ei se află şi Vadim Bacinschi, un român pripăşit pe aceste locuri şi care ne-a fost ghid pe tot parcursul şederii la Odesa. Bacinschi este obsedat de Eminescu, a scris o cărticică despre vizita lui Eminescu în oraş şi este foarte bucuros de întâlnirea cu noi. În Odesa se află statuile lui Richelieu, ministrul de externe al Franţei, statuia Ecaterinei a II-a a Rusiei ş.a. Toţi aceştia au vizitat oraşul, staţiunea şi unii chiar au investit bani în edificarea lui. În cel de-al doilea război mondial, Odesa a fost cucerită de români cu mari jertfe umane. A fost o încăpăţânare a lui Antonescu. Nemţii s-au oferit să ne ajute, dar el a vrut neapărat ca acest oraş să fie cucerit exclusiv de trupele noastre. În condiţii care se ştiu, a fost dinamitat sediul armatei române de către comunişti, murind foarte mult personal, printre care şi un general, generalul Glogojan. Există în Odesa şi o stradă Marinescu (Mapinesko), în cinstea unui gradat român care a scufundat un vas duşman (german). El are şi o statuie, aşezată pe marginea trotuarului.
La intersecţia străzilor Osipova cu Bazarnaia se află consulatul român. Anul trecut, la cinci-zece paşi de consulat, membrii reuniţi ai Astrei au inaugurat cu mare fast (program artistic, cuvântări, Te Deum) un bust al lui Eminescu, care este luminat noaptea. E un bun câştigat de Astra, de România în această ţară, care pentru orice lucru de genul acesta ne obligă să cerem aprobări. În această vară, gândul nostru, al astriştilor, a fost să-l omagiem pe marele poet, depunând flori la acest bust. Dar nu s-a putut. NU am avut aprobare. Domnii de la consulat erau foarte speriaţi. Ne-au luat celularele la intrare şi au spus că „fără flori”. „Dumneavoastră plecaţi, noi aici rămânem”. Ce se întâmplase între timp? Guvernul Ucrainei era supărat că România dăduse cetăţenie română românilor din Ucraina. Exista, deci, o tensiune politică între cele două ţări, sub incidenţa căreia am căzut noi, fără să ştim. După o mică discuţie cu şeful consulatului, un interimar fricos, care nu dorea să aibă probleme şi şefii lui să-l tragă la răspundere că în timpul mandatului său s-a întâmplat cutare şi cutare lucru, am plecat cu florile în mână, neezitând, bineînţeles, să privim bustul lui Eminescu.
Ne-am reîntors spre casă pe itinerariul cetatea Albă, Ismail, Cahul, Iaşi. La Ismail, unde trăieşte la ea acasă o comunitate însemnată de români, am fost întâmpinaţi cu cuvintele „Bine aţi venit în mica noastră Românie”. A avut loc un spectacol cultural-artistic susţinut de gazde, din care n-au lipsit cântece cum sunt: „Bucovină plai cu flori, unde sunt ai tăi feciori”, „Când eram pe Ialomiţa”, pline de nostalgii. Îţi venea să plângi nu alta gândindu-te la teritoriile ce ni le-au furat aceşti ucrainieni, care sunt printre cei mai săraci din Europa, material şi spiritual. În drum spre ţară am călcat tot pe pământ românesc, am văzut holde şi lanuri de porumb, vii, am văzut pământ reavăn şi bine lucrat şi ne-am oţârât gândindu-ne că acest colţ de ţară este pierdut poate pentru totdeauna. Mircea Druc spunea că dacă nu câştigăm Cernăuţiul şi Republica Moldova nu ne putem numi români. Aşa să fie oare? Ceea ce putem însă să facem este să menţinem nestinsă flacăra românismului în aceste teritorii. Este şi ţelul Astrei. Şi poate că în viitor… Dar parcă cineva îmi spune că un moment prielnic ca primul război mondial nu mai pupăm noi niciodată. Am revenit în patrie pe la Cetatea Albă, stăpânită de Ştefan cel Mare, cea mai mare cetate românească aflată pe Nistru, râu care este aproape un fluviu pe aici. Ucrainienii nici măcar nu pomenesc că cetatea a fost stăpânită de români. De ce le este oare frică de noi? Au conştiinţa că nu le aparţin aceste teritorii? Sunt suspicioşi şi nu sunt bucuroşi de oaspeţi români. Dar cine oare ne iubeşte la fruntarii, când România este înconjurată de mici Românii?
G. Moldovan

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]