Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Eseu despre însingurare

Vasile Vidican

Volumul lui Radu Mareș de proze scurte, „Sindromul Robinson” (Editura Polirom, Iași, 2014) oferă lectorului o viziune ternă, însingurată, excepțională în izolarea sa a umanului. Într-o cadență narativă lentă (în chip voit), creând impresia mărturisirii, a confesiunii, cele patru proze ce alcătuiesc volumul tratează în mod unanim teme și idei comune. Iar ceea ce pare să le unească la o primă vedere, cea de ansamblu, este izolarea, singurătatea asumată (sau nu...). Lumi retrase din lume pare să imagineze cu subtilitate prozatorul aici.
Călătorul ce caută un loc de odihnă pentru câteva zile din „O bătaie în ușă”, scriitorul retras la o cabană în munți pentru a crea din proza ce dă titlul volumului, bătrânul ce filosofează pe marginea conceptului de moarte din „Antimetafizica” și chiar Irina din cel de-al patrulea text, „Linii și cercuri”, toți sunt oameni izolați, indivizi ce caută forma cea mai intimă de libertate interioară, cea care nu rezidă decât în singurătate.
Un lirism acut se insinuează în narațiunea lui Radu Mareș, lirism ce aprofundează și desăvârșește impresia de intimitate cu textul citit. Se simte o tonalitate aparte, specifică literaturii ce explorează teritorii sufletești cu ajutorul prozei. Fiecare dintre personajele enumerate mai sus se găsesc într-un stadiu al existenței în care pare predispus la analiză introvertită, la contemplarea interiorității proprii.
Astfel că, fie căutat, fie oferit de destin, personajele despre care vorbesc găsesc „locul”, toposul propice acestor demersuri existențiale. Naratorul din primul text, de pildă, alege pensiunea tocmai din rațiunile prezentate mai sus: „Sunasem la poartă pentru simplul motiv că mi-a plăcut poziția stingheră a casei, după cimitirul plin de cruci albe și după livada de măslini neîngrădită de peste drum.” (p. 5) Iar locul în care Al conversează patetic cu prietenul său despre moarte și formele acesteia nu poate fi decât conacul straniu, locul ce atestă insensibilitatea brutală cu care copiii se desprind de părinți, abandonându-i în cele din urmă.
Există în volumul acesta o aplecare fină înspre misterios. Retragerea din lume a individului este îndreptată înspre universuri închise, tainice prin excepționalul revelat, rupte într-un mod aspru de viață. Sigur, se poate discuta mult despre locul enigmatic, încărcat de mister în care se cazează personajul din prima proză, casa de piatră în care „(...) se instala tăcerea și era ca și cum viața s-ar fi evaporat” (p. 16). Dar aspectul acesta este recognoscibil și în restul textelor. Cabana din „Sindromul Robinson” este un loc de meditație, o lume alternativă, un univers al creației și al liniștii.
Firește, conexiunile cu Robinson Crusoe ne stau la îndemână. Isolarea personajelor la Radu Mareș reiese din fiecare proză în parte. Notațiile personajului din „Sindromul Robinson” ne trimit cu gândul la jurnalul naufragiatului, cu mențiunea că jurnalul scriitorului retras la o cabană este unul mai degrabă al creației. Așa cum Robinson Crusoe consemnează construcția unei lumi în care să poată supraviețui, însemnările personajului nostru reprezintă demersuri creatoare în plan spiritual, el notând temeliile unei lumi imaginare. Tot despre o formulă autosalvatoare vorbim. Diferit este doar palierul.
Un alt element semnificativ în povestirile acestea mi s-a părut imaginea intrusului, a celui care intervine în universurile izolate. Acesta este de cele mai multe ori bine delimitat în cursul narativ, el ieșind în evidență, chiar dacă apariția lor nu perturbă întotdeauna singurătatea personajelor. Dar este limpede că el este din „lumea de afară”, alta decât cea interiorizată a însingurării eroilor. Oncică, de pildă, este observatorul din exterior, fără acces intim, al lumii Irinei și a lui Doru: „(...) voi trăiți ca într-un acvariu, tu și Doru.” (p. 147) Chelnerul este mesager al destrămării universului izolat în „O bătaie în ușă”, în timp ce fiica absentă a lui Al reprezintă imaginea dezinteresului pentru lumea (interioară a) tatălui, iar familia fetei salvate de narator (într-o oarecare măsură, fata însăși este un intrus) constituie grobianismul străin și agresiv față de orice formă de creație spirituală.
Volumul lui Radu Mareș este genul acela de carte pe marginea căreia ne punem întrebări de natură existențială. Creând lumi în care personajele sunt lăsate în voie să-și consume însingurarea, prozatorul organizează patru microuniversuri narative compacte, ce lasă impresia acută a izolării ca formă posibilă de normalizare. Retrăgându-se într-un fel sau altul, personajele se instalează în veritabile anticamere ale existenței. De-abia de aici va putea începe viața lor, din punctul acesta. Iar finalurile deschise ale povestirilor sunt elocvente în ceea ce privește consecințele existențiale posibile.

test2

Comentarii

09/12/14 20:12
un cititor fidel

FELICITARI!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]