A face(ri) politică

Zilele trecute ştirile on-line ne-au “curentat”: DNA-ul a “vizitat” sediul Consiliului Judeţean, sedii de firme private, locuinţe ale unor lideri politici locali, ridicând documente, înscrisuri, într-un cuvânt “probe” pentru acuzare.

Se spune că ar fi vorba de comisioane ilegale, trafic de influenţă, abuz în serviciu public, fraude din fonduri publice. Deşi nu s-a comunicat oficial, încadrările sunt în general cele scrise mai sus. Aceasta acţiune urmează celei a unui fost ministru bistriţean din Guvern, obligat să demisioneze.

Chiar dacă aplicăm şi în aceste cazuri prezumţia de nevinovăţie, vorba din bătrâni spune că, “nu iese fum fără foc”. Că, doar nu a venit DNA-ul de la Cluj şi Bucureşti, cu trupe de mascaţi, doar să viziteze Bistriţa, fiindcă li s-a făcut dor de ea.

De puţin timp am fost şi eu ales într-o funcţie de demnitate publică. Funcţie mică pe ierarhie, viceprimar de oraş, reşedinţă de judeţ. Mă preocupa o întrebare: ce poate determina un om politic, cu case, maşini, terenuri, cu funcţie onorantă şi onorabilă în care comunitatea, într-un fel sau altul l-a ales să încalce legea, să se expună oprobiului public, să-şi rişte onoarea şi demnitatea, cariera publică, libertatea? Libertatea, care ne este atât de dragă tuturor şi pe care o invocăm ca un drept câştigat după 1989.

Răspunsul la întrebare, care nu este deloc retorică nu poate fi găsit decât în fundamentul deciziei majorităţii celor care aleg să intre în politică: să profite pentru ei sau pentru grupul lor de interese din banul public, prin deturnarea lui de la destinaţia normal şi legală, spre interese şi scopuri private.

Iar prin această deturnare de bani publici se urmăreşte asigurarea finanţării pentru campanii electorale şi cumpărare de voturi şi/sau posturi în administraţie, care, să-i confere putere şi drept de decizie politică, în numele şi pentru cetăţeni.

Putere şi bani! Pentru asta intră activ în politică majoritatea. Nici nu trebuie să ne mirăm, sau să nu fim de acord cu percepţia majorităţii oamenilor care nu au deloc încredere în politicieni. Unii au puţin şi vor mai mult, alţii nu au de loc şi vor să-şi facă averea, accesând pârghii prin intermediul cărora se pot lua decizii capitale, fiindcă n-au fost şi nu sunt capabili să-şi rezolve problema altfel şi, fiindcă sistemul le creează şi permite oportunităţi.

Mai este însă, o categorie de oameni politici. Din păcate, nu mai mult de 20% în opinia mea. Cei care sunt independenţi economic datorită muncii lor în sectorul privat, unde au dovedit competenţă, verticalitate şi demnitate. Sunt acei politicieni care ştiu ce trebuie făcut pentru comunitate.

Ei pot şi vor să se implice şi să facă ceea ce oamenii le cer şi doresc să se realizeze. Sunt singurii care încearcă să facă politică ca un lucru firesc şi normal, ca orice slujbă onorabilă. Sunt sigur că oameni de acest gen nu vor face afaceri private din politică.

Titlul următoarei ,,tablete”: Centura de orgolii, sau, cum am pierdut ce n-am avut