Foaia persoanelor Vârstnice

 

Rugăciune lui Eminescu

 

O, Doamne, iartă-mă de poţi ierta

Pe mine cel de-a pururi păcătos,

Ce tot mai mult uitat-am la podea

Să-ngenunchez şi să mă rog frumos,

Să-în genunchi şi umilit să plâng.

 

De lacrimi râuri până-n miez de rai

Şi fiecare boabă-a lor s-o strâng,

Mereu s-o strâng, mărite Domn Mihai,

Şi într-un sacru lăcrimar s-adun

Suspinele şi sfânta Rugăciune

 

Pe care trebuia de mult s-o spun,

Dar m-am smerit din inimă-a o spune:

Dă-mi, Tu, acea putere când te cânt

Să nu mă ruşinez mereu de mine,

Căci fiinţa Ta o simt chiar şi-n mormânt

 

Arzând precum zăpezile alpine,

Şi încă, iată, umilit mă rog

Şi ruga – aceasta-i fără de reţineri;

O dă-le, Doamne, pe vecie loc

În Raiul Tău la toţi poeţii tineri

Ce au purtat o cruce grea cu ei

 

Şi-o s-o mai poarte întru veşnicie,

Căci ei au fost şi sunt frumoşii zei

Care trăiesc doar să se-nchine Ţie.

Şi iar cu pieptul în văpăi mă-ncumet

Şi-ngenunchez şi umilit îţi cer

 

Cu tâmpla rece şi cu ochiul umed,

Primeşte-i, Doamne, sus la Tine-n cer,

Şi-acolo ocroteşte-i pe vecie

În Raiul Tău fără dureri şi chin

Pân’ la-nvierea care o să vie

Acum şi-n vecii vecilor, Amin!

Luca Onul

(Din vol. „Cămaşa de iarbă”)

 

Mihai Eminescu

Poetul Luceafăr

 

          Cel ce avea să devină LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEŞTI, Mihai Eminescu, s-a născut la 15 ianuarie 1850, ca al 7-lea fiu al căminarului Eminovici, care devenise proprietar a jumătăţii moşiei de la Ipoteşti prin 1849, aşa că micul Mihai vine pe lume în apropierea Botoşaniului, acolo, la Ipoteşti, unde avea la îndemână şi frumuseţea câmpului şi diversitatea folclorului pe care-l iubeşte de timpuriu şi încă din fragedă pruncie dragostea de frumos pare a-l însoţi pe Mihai. Numele familiei alimentează mai târziu poveşti gratuite, adevărate basme ce-i contestă originea românească neaoşă, pentru că, prin vreme, se pare că noi, ca neam, ne-am specializat în a ne bălăcări aproapele şi mai ales pe cel care izbuteşte în viaţă şi pune în umbră, prin valoare de necontestat, pe cei care ştiu să facă din calomnie o artă.

          Nu voi insista prea mult asupra acestor aspecte, pentru că şi după moarte şi chiar în zilele noastre se găsesc destui Patapievici care să-l hulească şi să-i murdărească memoria, aşa cum alţii au preferat în vreme să tergiverseze la moarte, cântărirea creierului, pentru a nu exista astfel de argumente care să certifice apoi „necuprinsul din geniala-i frunte”.

          Prezint, mai jos, pentru cititorii pe care-i preţuiesc cu adevărat, câteva argumente ce temeluiesc percepţia lui Eminescu de cel mai mare poet al românilor şi aş îndrăzni să spun că Mihai Eminescu este un adevărat monument al întregii culturi din România.

          După studii de filozofie la Viena (1869-1872) şi Berlin (1872-1874), la revenirea în ţară, a avut mai multe preocupări sau servicii dacă vreţi. A fost director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, revizor şcolar, poziţie din care s-a întâlnit cu Ion Creangă, apoi ziarist şi unul de calibru.

          Din 1877 până în 1883 a fost redactor la ziarul conservator „Timpul” din Bucureşti, înfiinţat de cercul „Junimii” aflat sub influenţa lui Titu Maiorescu.

          Opera de tinereţe a lui Mihai Eminescu cuprinde poezie şi publicistică politică şi culturală şi în cele ce urmează voi face succint referiri la întreaga activitate a marelui nostru poet şi om de aleasă respiraţie culturală.

          Firească la începuturi, între poeziile sale a fost „lirica de dragoste” dintre poezii amintind ca exemple „Amorul unei marmure”, „Venere şi Madonă”, „Înger şi demon” şi de „meditaţie socială”: „Epigonii”, „Împărat şi proletar” sau „filozofice” „Mortua est”.

          Începe sub influenţa poeţilor paşoptişti să abordeze probleme esenţiale (viaţă, lupte, moarte, iubire), într-un fel pasionat, încărcat de mijloacele retoricei romantice, cum ar fi contrastele violente, repetiţiile obsesive, epitetele numeroase cu accentuată nuanţă superlativă.

          Capătă contur acum în poezie şi în romanul postum „Geniu pustiu” un erou romantic, caracteristic, investit cu atributele răzvrătitului, profetului, demonului.

          În bogata producţie de postume, dovadă a muncii sale neobosite pe variante şi pe reluări doar a unor subiecte, apar motive romantice capitale, călătoria în timp pe urmele vechilor civilizaţii dispărute ca în „Memento mori”, călătorii în spaţiile interplanetare prin mijloace magice ca în „Povestea magului călător în stele”, reconstituirea mitologiilor dacice ca în „Ovidiu şi poetul”, meditaţia sceptică asupra binelui şi răului în viaţa individuală şi în istorie, influenţat de mari modele ale literaturii universale (Homer, Shakespeare) romanticii germani, ca şi întreaga filozofie germană, influenţat firesc de studiile la Viena şi la Berlin, manifestând înclinaţii accentuate mai ales înspre Schopenhauer.

          Se îndreaptă, treptat, spre noi modalităţi de gândire, simţire şi expresie.

          Preocupările filozofice se lărgesc, îmbogăţind gândirea mito-poetică.

          „Sărmanul Dionis”, strălucită nuvelă fantastică, introduce ideea relativităţii timpului şi spaţiului, reluând motivul căderii luciferice a eroului care a transgresat interdicţiile de cunoaştere.

          Numeroase mituri şi simboluri romantice sunt însuşite de Eminescu şi trecute în datele spiritualităţii româneşti. Aşa, mitul orfic e adoptat într-un fel adânc în original în basmul „Făt-Frumos din lacrimă”, iar „Floare albastră” a lui Novalis capătă cu totul alte semnificaţii în „Floarea albastră” eminesciană în care se stabilesc alte raporturi între real şi ideal, din perspectiva dragostei împlinite şi dragostei pierdute.

          Fascinat de poezia populară ale cărei ritmuri şi rime fluide şi muzicale avea să le folosească tot mai des poetul şi-a  înveşmântat unele creaţii din perioada 1874-1876 în haina basmului („Crăiasa din poveşti”, „Făt-Frumos din tei”, „Călin, file din poveste”) sau a insuflat gânduri filozofice unor piese lirice de inspiraţie folclorică („Revedere”, „Ce te legeni Codrule?”).

          Ca şi folclorul, istoria naţională a contribuit pentru Eminescu un fond veşnic viu şi proaspăt de inspiraţie. În vasta lui viziune romantică de istorie şi mit românesc îngemănat, poetul a încercat realizarea unei serii de proiecte dramatice de la „Decebal” la „Bogdan Dragoş” la schiţele din „Decameronul dramatic”care urma să epuizeze istoria neamului muşatinilor.

          Geniul său eminamente liric n-a izbutit însă intrarea în tiparele riguroase ale dramei şi fragmentele rămase vădesc doar grandoarea unui foarte autentic sens la tragicului aplicat istoriei româneşti.

          Închinată îndeosebi problemelor politice şi sociale, publicistica eminesciană, influenţată în linii mari de gândirea conservatoare, are, în contextul presei româneşti a vremii un sunet cu totul particular, datorat acelui patos al adevărului care reiese din marea iubirea purtată neamului.

          Preocupat în aceeaşi măsură de prezentul şi viitorul românilor pe care-i înţelegea, firesc, în totalitate, ca istorie integrală, el interpreta aceste dimensiuni ale timpului în funcţie de trecut, elementul modelator prin excelenţă. Poezia acestei perioade se adânceşte în aspectele individuale şi generale ale condiţiei umane. Motivele ei se multiplică, peisajul tomnatic se substituie eternei veri a versurilor din tinereţe, lirica toată, străbătută de resemnare, solitudine şi tristeţe se întunecă („Şi dacă ramuri”, „De câte ori iubito”, „Din valurile vremii”, „Despărţire”, „Pe lângă plopii fără soţ”) melancolia profundă impregnează dialogului cu lumea.

          În cele cinci „Scrisori” curba descendentă a aspiraţiilor poetului înscrie dramatic configuraţii şi stilul său dobândeşte o putere şi o concentrare uimitoare.

          „Scrisoarea I” prilejuieşte, o dată cu aventura în contingent a savantului de geniu, o uluitoare cosmografie şi apocalipsă, influenţată de filozofia Vedelor, dar şi de teoria Kant-Laplace; „Scrisoarea II” clamează dezamăgirea artistului străin într-o lume filistimă; „Scrisoarea III” mitizează istoria luptelor şi rezistenţii româneşti la invazii şi aruncă dezaprobarea asupra prezentului; „Scrisoarea IV şi V” (postumă) reiau tema iubirii neîmplinite.

          Creaţia ultimilor ani aduce mărturia unei insistente aspiraţii spre clasicitate evidentă şi în poemele filozofice („Odă în metru antic”, „Glossă”).

          Vastul poem „Luceafărul” (1887) amestec de mitologie românească şi veche mitologie grecească, de filozofie populară şi gnostică, ilustrează, printr-o impresionantă extensie simbolică şi metafizică condiţia tragică a geniului pe pământ.

          Cunoscător profund al mitologiei, folclorului şi limbii româneşti, spirit enciclopedic universal, prin repunerea întrebărilor fundamentale ale existenţei şi prin răspunsurile originale, prin simţul absolut al limbii şi al muzicalităţii poetice, Eminescu a dat maximă strălucire romantismului românesc, întruchipând în mod ideal virtuţile culturii noastre.

          Din nefericire, Luceafărul Poeziei Româneşti, care a fost şi este inegalabil în lirica şi chiar cultura românească a fost denigrat şi de contemporanii săi, dar şi de contemporanii noştri prea adesea neputincioşi, alimentaţi inexplicabil din veninul răutăţii malefice.

          Noi, bistriţenii şi ardelenii, în general, parcă avem alte sentimente faţă de Demiurgul poeziei româneşti, poate şi pentru că Matei, mai tânăr cu şase ani decât fratele său, îşi doarme somnul veşniciei în Cimitirul Ortodox din Bistriţa, ori poate pentru că în drumul său spre Blaj, Eminescu a trecut pe Valea Bârgăului şi a cunoscut de atunci oraşul nostru. Sau, poate, explicabil pentru noi, dragostea noastră pentru poet se poate chema Veronica Micle. Sau l-am iubit şi îl iubim tocmai pentru că iubim limba, istoria şi cultura acestui neam.

Adrian L. Mănarcă

 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

 

 Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

 Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

 Braţele nervoase, arma de tărie,

 La trecutu-ţi mare, mare viitor!

 Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

 Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

 Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

 Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

 

 Vis de răzbunare negru ca mormântul

 Spada ta de sânge duşman fumegând,

 Şi deasupra idrei fluture cu vântul

 Visul tău de glorii falnic triumfând,

 Spună lumii large steaguri tricolore,

 Spună ce-i poporul mare, românesc,

 Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

 Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

 

 Îngerul iubirii, îngerul de pace,

 Pe altarul Vestei tainic surâzând,

 Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

 Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

 El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

 Guste fericirea raiului ceresc,

 Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,

 Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

 

 Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

 Tânără mireasă, mamă cu amor!

 Fiii tăi trăiască numai în frăţie

 Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

 Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

 Arme cu tărie, suflet românesc,

 Vis de vitejie, fală şi mândrie,

 Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Mihai Eminescu

 

Gânduri pentru 2013

 

          Iată că 2012 a devenit deja istorie, cu bunele şi relele sale, iar noi păşim mai mult sau mai puţin viguros în anul 2013, an de care ne legăm multe şi mari speranţe.

          Am trecut şi peste prea trâmbiţata Apocalipsă, pe care se pare că o reinventăm atunci când subiectele cu adevărat importante ne lipsesc şi apoi o trecem la index, sperând să ne întâlnim sau poate să ne reîntâlnim cu nădejdea că vom avea şanse care să se materializeze într-o viaţă cu adevărat mai bună.

          Nutrim mereu gândul că ne vom întâlni cu promisiuni ce prind viaţă şi mai ales noi, din categoria „persoanelor vârstnice” nu vom mai fi privite ca persoane secănd, ci vom fi văzute ca oameni care, mulţi ani, am fost actori şi la locurile noastre de muncă ne-am făcut, cei mai mulţi, cu conştiinciozitate, datoria.

          Pe şantiere, în agricultură, la catedră, în fabrici, în spitale, în minerit, pretutindeni acolo unde au fost realizate bunuri materiale, am fost prezenţi şi noi şi în fiecare loc semnăturile noastre, chiar dacă acum sunt invizibile, pot fi recunoscute cu maximă uşurinţă.

          Avem mândria, nu falsă ori disimulată, să arătăm astăzi copiilor sau nepoţilor că platforma industrială, chiar dacă acum este dramatic fărâmiţată, sau şcoli, ori cartiere de blocuri, şosele ori alte dovezi de dezvoltare sau de civilizaţie, poartă semnătura de hărnicie a multora dintre „persoanele vârstnice” care n-au trecut doar prin viaţă ci au fost prezenţe vii în toate zonele în care se văd realizări ale anilor ce au trecut.

          Nu cei cu tâmplele ninse au privit nepăsători la ce se întâmplă cu ţara, iar unii dintre ei, în uriaşa lor majoritate ştiu ce producea România la Electroputere Craiova, ori la Steagul Roşu, ori Tractorul Braşov, la Institutul Pasteur, la Institutul Cantacuzino, la Elba, la Niculina, la Netex, la CPL, la Mătase sau în multe alte firme care au devenit amintire pentru că în loc să le retehnologizăm, am avut nesăbuinţa să le dărâmăm, iar acum, în al treisprezecelea ceas din 2013 ne gândim la industrializare, la locuri de muncă şi visăm la vremea în care România era grânarul Europei şi la perioada în care ştiam la ce sunt bune irigaţiile, perdelele de pădure, parazăpezile sau aveam respect faţă de lege şi mai ales avem respect unul faţă de altul.

          Acum, tot mai mult trebuie să ne facem calcule, fie ele şi meschine şi ne gândim cu groază la ziua de mâine şi credem încă, în ciuda repercusiunii cu care trec anii că mai avem şansa să avem pe final un trai decent, linişte, respect şi atâta de mult aşteptata normalitate.

          Pentru cei cărora le este destinată această „FOAIE” şi aceste gânduri este deosebit de important să nu uităm că demnitatea, unitatea, patriotismul şi iubirea de ţară au făcut ca această glie străbună şi din veci şi pentru veci românească să fie dorită cu porniri hulpave de mari apropiaţi sau mai îndepărtaţii noştri vecini, iar imperiile şi puternicii vremilor au venit mereu din pământul nostru,

          Ca din pământul ei, Poarta Otomană a dăruit bucăţi de ţară, bucăţi din România ba ruşilor, ba ungurilor, ba în Est, în Vest, în toate punctele cardinale doar pentru că aşa au vrut sau aşa au crezut că se vor răzbuna pe o ŢARĂ care mereu le-a dat lecţii celor puternici, lecţii de bărbăţie, de vitejie, de credinţă, de demnitate.

          Este drept însă că prea adesea unii dintre ai noştri au fost, chiar dacă puţini la număr şi netrebnici, care au trădat şi astfel tezaure au ajuns fie la Roma, fie la ruşi, altele au fost cedate, ca din propriul buzunar, altor neamuri, fie în sud-est, fie averea Gojdu la Budapesta.

          Poate acum, într-al treisprezecelea ceas, acum, în 2013, sau începând cu acest an, vom reuşi să regândim ce înseamnă şi demnitate şi patriotism şi mândrie naţională.

          Avem, în istoria noastră, destule exemple, dar teribil de ciudat mai sunt şi alte exemple numai că istoricii noştri aproape nefiresc nu văd că pe unele trasee de autostrăzi ce se vor construi cândva răsar, ca ciupercile, argumente care vorbesc despre faptul că în Ardeal erau şi sunt vestigii ce atestă că aici, ca în întreaga ŢARĂ, există dovezi că aici a trăit un popor civilizat, cu mult înainte de 894 şi care a dat lumii şi implicit Europei şi sfinţi şi tezaure şi bogăţii cu care şi-au împopoţonat palatele.

          Noi, românii, ne dorim linişte, normalitate, un trai decent şi mai ales dorim ca istoricii să dovedească că istoria este o ştiinţă şi nu o păcăleală. În rest, vă urăm tuturor „la mulţi ani cu sănătate”

Consiliul Persoanelor Vârstnice

 

Alexandru Ioan Cuza

Domnul Unirii

 

          Primul domnitor al Principatelor Unite, cel ce a fost supranumit Domnul Unirii, a Unirii Mici, aş adăuga, s-a născut în 1820, la Huşi. Anii vieţii sale s-au scurs între 1820-1873, iar domnitor al Principatelor Unite a fost între 1859 şi 1862.

          Consider că toţi cei ce iubim cu adevărat ISTORIA ŢĂRII trebuie să nu uităm şi mai ales să cunoaştem personalitatea şi ce isprăvi au săvârşit ei pentru ca istoria neamului lor să-i aşeze la loc de cinste între paginile de aur ale Istoriei Naţionale.

          Al. I. Cuza a fost participant activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi, implicit, la lupta pentru Unirea Principatelor. Şi pentru neuitare voi sublinia, sau voi accentua că la 1 ian. 1848, urmare a dorinţei românilor din cele trei principate, este desfiinţată vama de pe Milcov dintre Moldova şi Ţara Românească şi se intensifică legăturile economice, şi nu numai, cu Transilvania.

          La 5 ian. 1859, colonelul Al. I. Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ian. 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel efectiv şi, în pofida vrerii mai marilor vremii, unirea celor două ţări române.

          Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii personale (actul de la 24 ian. 1859) de către puterea suverană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative care s-a realizat practic după strădanii uriaşe în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi cu un singur guvern. Ciudat sau nu, între 1859-1862, în ŢĂRILE UNITE au funcţionat două Adunări şi două Guverne care şi-au desfăşurat activitatea urmând scopul suprem: UNIREA. În zilele noastre sunt suficiente semne de întrebare ce ne duc cu gândul şi la lupta sub semnul dezbinării purtată sub stindardul intereselor meschine.

          În perioada următoare, într-un ritm debordant de-a dreptul, Cuza a iniţiat şi a realizat numeroase schimbări structurale pe plan social-economic, politic şi cultural care au determinat mutaţii esenţiale ce s-au constituit într-o nouă etapă a dezvoltării istorice a statului naţional român.

          Astfel, domnitorul Cuza, cu concursul lui Mihail Kogălniceanu, cel mai apropiat sfetnic, dar şi a altora, adevăraţi colaboratori şi bărbaţi de stat remarcabili, a fost înfăptuit un larg program de reforme, menite să contribuie la consolidarea şi modernizarea statului român ce a avut de înfruntat incredibile piedici din partea mai marilor zilei.

          Măsurile ce au avut un rol deosebit în împlinirea dezideratelor de modernizare a statului au fost: legea pricind secularizarea averilor mănăstireşti, inclusiv a celor „închinate” locurilor sfinte (dec. 1863) prin care mai mult de un sfert din teritoriul ţării intră în proprietatea statului; legea pentru organizarea puterii armate în România (feb. 1864), adoptarea în mai 1864 a unei noi Constituţii (Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris) şi a unei noi legi electorale (iulie 1864), menite să asigure întărirea puterii executive şi o mai largă reprezentare în parlament; reforma agrară (aug. 1864) care prevedea eliberarea ţăranilor de sarcinile feudale şi împroprietărirea acestora cu pământ prin răscumpărare; promulgarea Codului penal; Codului de procedură penală, precum şi Codului civil (dec. 1864); legea asupra instrucţiunii (dec. 1864) potrivit căreia învăţământul primar devenea obligatoriu, general şi gratuit şi se dezvolta învăţământul secundar şi cel superior ş.a.m.d. În timpul domniei lui Cuza s-au înfiinţat universităţile din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).

          Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară şi cea electorală au întâmpinat o puternică opoziţie din partea conservatorilor şi liberal-radicalilor care, uniţi într-o conjuraţie, cunoscută în istorie sub numele de „monstruoasa coaliţie” l-au silit să abdice la 11/23 feb. 1866.

          Exilat, domnul Unirii şi al marilor reforme şi-a petrecut restul vieţii dincolo de hotarele ţării, mai ales la Viena şi Florenţa.

          A murit la Heidelberg (Germania) în 1873 şi a fost adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa (jud. Iaşi). Astăzi rămăşiţele sale pământeşti se află la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.

          Executor al programului Revoluţiei de la 1848, Cuza a reuşit, prin eforturile sale neîntrerupte să pună bazele dezvoltării României moderne, înscriindu-şi astfel numele în galeria marilor personalităţi progresiste ale istoriei poporului român, jalonând cu un demers extraordinar de important – drumul spre înfăptuirea Marii Uniri.

          Şi despre caracterul său, în pofida unora dintre mulţii săi denigratori, se cuvine a fi subliniat gestul său de aleasă nobleţe şi pe care l-a făcut refuzând revenirea în ţară şi acceptarea unui „fotoliu” de parlamentar „pentru a evita tulburări inutile în ţară”.

          Iată un caracter adevărat, vreme în care prea adesea istoria noastră este presărată cu trădări şi mârşăvii, iar această verticalitate morală a permis liberalilor să aducă pe tron un rege străin, iar istoria va consemna poate că acest demers a fost posibil datorită gestului de aleasă nobleţe şi dragoste de ţară a Domnului Unirii.

          Este greu să credem că marile lecţii de istorie şi profund patriotism pot trece neobservate sau neconsemnate de o istorie adevărată.

Adrian L. Mănarcă

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]