Hanna Bota: Trei femei, cu mine, patru

Insula Mykonos. Stăm întinse pe șezlong, un chelner ne aduce limonadă cu gheață și mentă. Ne doare capul pe amândouă de la băutul de azi-noapte, dar suntem relaxate. Elsa îmi povestește într-o doară că s-a hotărât: la toamnă va începe facultatea, gata, se înscrie, nu-i mai ajunge să lucreze la biroul acela de telefonie, mai bine face școală și va lucra la alt nivel, pe alți bani. Da, tot în telecomunicații. Nu, nu va studia în Växjö, preferă Malmö, e mai bine să pleci de acasă în timpul facultății, nu crezi? Ba da, cred, dar nu ziceai că nu facem facultate, că muncim și călătorim? Uite ce bună e libertatea asta, suntem aici pentru că ne permitem, pentru că avem bani. Așa e, Haloma, dar vreau bani mai mulți, salariul nostru la nivelul ăsta e cam mic. Privește puțin în jur, e o nebunie de insulă, dar totul costă. Și e doar o insulă, avem de văzut o planetă, nu crezi că ne-ar trebui mai mulți bani? Ba da, ar fi tare bine s-avem mai mulți, oricum, la vară mergem în Brazilia, acolo n-o să ne coste locuința, stăm la Fabiola și gătim acasă. Doar zborul ne costă, că să treci oceanul... Așa deci, Elsa va pleca din oraș, se înscrie la facultate. Nu, eu n-am de gând să învăț, voi munci la PM, fac bani, dar acum nu mă mai gândesc, dormităm pe șezlonguri...

Seara, Stavros și Emil trec pe la hotel să ne ia. Lui Stavros îi strălucesc ochii privindu-mă: ești foarte frumoasă, Haloma, îți stă foarte bine cum te îmbraci, îmi place mult cât de naturală și dezinvoltă ești, îmi place că știi să stai de vorbă, nu e un minut de plictiseală cu tine. Dar Stavros nu știe ce cameleonică sunt, cum reușesc să-l simt pe interlocutor și să mă dau după așteptările lui. Am învățat multe, miros imediat omul, mă strecor sub piele fără efort, natural, parcă așa mi-e datul meu, să plac celorlalți. Să le fac lor pe plac, nu dau atenție la ce-mi place mie, ci tot timpul mă adaptez. Doar că începe să-mi placă Stavros, felul lui nestresat, siguranța în a-și ține corpul-emoțiile-vocea-gesturile în strună. Îmi transmite și mie calmul lui. Dansăm, vorbim, trecem spre lucruri mai profunde: ce ne dorim în viață, care ne sunt așteptările, el vrea carieră sportivă, simte că poate da mult, că e talentat, da, e așa cum spune Emil, deși Stavros nu e lăudăros deloc, simt că e tenace și puternic, că are o țintă clară de atins. Eu nu prea știu ce vreau pentru viitor. Unde mă văd peste zece ani, mă întreabă? Habar n-am, îi răspund uluită, zece ani sunt mulți, nu m-am gândit deloc, mai vedem noi...

În noaptea aceea ne-am iubit. Sunt în vacanță, sunt dorită, sunt apreciată, îmi spuneam, am făcut-o de două ori în viață, îmi permit s-o fac, îmi place bărbatul acesta tânăr și stăpân pe sine. Și ne-am iubit într-un fel în care am reușit și eu să simt că dragostea e bună. Nu mă așteptam la nimic de la el, nici pentru moment, nici pentru viitor, poate de aceea a fost bine. Suntem în capetele opuse ale Europei: și ca distanță, și ca fel de a trăi; de la Egee la Marea Nordului e ca de la plus la minus infinit, așa simțeam în momentul acela. Nu e Suedia locul meu, e clar, sunt o mediteraneeană.

Până la urmă, Stavros a venit cu ideea să fim prieteni: să fiu iubita lui, mi-a cerut el, nu are altă iubită, nici nu vrea pe cineva care să stea agățat de el zi de zi, i-ar lua toată energia și atenția pentru ce are de făcut. Uite, spune el, m-am interesat, există avion direct Malmö-Atena. Bine, vom fi prieteni, zic. A hotărât el în locul meu, m-am lăsat purtată de vis.

            M-am îndrăgostit, ba nu, am făcut fixație pentru Stavros!

Ceea ce pornise ca o joacă, fără să mă implic, fără să decid eu, doar lăsându-mă purtată de propunerile lui, s-a transformat într-o situație care îmi fixa toată atenția, îmi fura toată energia, mă bloca între un email și următorul, între convorbiri telefonice care costau prea mult, în căutarea următorului bilet de avion la Atena. Libertatea cea bună care mă purtase lunile trecute pe atâtea căi, s-a risipit, eram legată cu lanțuri de gânduri la Stavros. Eram fericită? Nu-mi dau seama, eram plină de entuziasm, mă vedeam mutându-mă definitiv în Grecia.

            Sunt pentru a treia oară în anul acesta la Atena. Stavros a închiriat un apartament în hotel, balconul din spate dă într-o grădină cu terasă, aș coborî să iau o limonadă sau o retsina, dar tot amân, i-am promis că-l aștept în cameră, el e la o conferință de presă care văd că se prelungește.

Te-ai schimbat, Haloma, ești strălucitoare, îmi place cum arăți, cum te comporți,  mi-a spus ieri la aeroport. Dar, ajunși la hotel, am văzut cât de tare s-a schimbat și el, am văzut realitatea lui, apartamentul luxos: era vedetă, oriunde apăream, era recunoscut, oamenii îl opreau, fetele alergau să-și facă poze cu el, total indiferente de prezența mea alături de el. În cameră era un vraf de ziare cu fotografia lui. Oricât de strălucitoare aș fi fost eu, cum zicea, nu doar că mă eclipsa, ci pur și simplu mă anula. Eu nu mai existam. Nu era vina lui, dar era alt om decât cel de pe Mykonos, când ne-am întâlnit. Și trebuia să fie altul, am înțeles asta fără să-mi explice cineva: acum a ajuns în vârf și trebuia să se comporte asemenea oamenilor care au atins nivelul respectiv. Ce, eu nu știu ce înseamnă presiunea așteptărilor celor din jur? Stavros nu mai putea fi un anonim, nici dacă ar fi vrut. Iar eu, o barmaniță suedezo-româno-maghiaro-arabo-planetară, vorbitoare de șapte limbi, care nu știa cine este și nu știa ce vrea, n-aveam o cale clară pentru viitor, am devenit brusc o cantitate neglijabilă. Haloma Faru, cine ești tu? Unde vei fi peste zece ani?, îmi aminteam de întrebarea lui Stavros. Voi fi tot dintr-o călătorie în alta, făcând fixații asupra unora, zburând mii de kilometri ca să fiu cu ei câteva zile? Stavros n-a fost niciodată în Suedia, deși tare aș fi vrut să-l prezint familiei, amicilor; el n-avea timp, doar promisiuni, avea un țel de urmat, se antrena, muncea, avea viziune pentru anii pe care-i avea înainte. Cât timp a fost un amărât de fotbalist cipriot, având doar posibilitatea devenirii, nu și realizarea, îl consideram potrivit pentru mine, îl consideram inferior, puteam fi eu cea strălucitoare; acum nu ne mai potriveam. Și ce dacă eram deșteaptă, și ce dacă citeam zeci de cărți, și ce dacă vorbeam atâtea limbi și eram capabilă să port discuții elevate? La urma urmei, eram un nimeni, preparam cocteiluri delicioase, seara beam și eu un pahar, două, poate mai multe, mă pileam, mergeam acasă de una singură, dormeam de una singură, citeam de una singură, alergam pentru maraton de una singură.

            Pot să schimb totul acum, am forța să schimb, voi face ceva măreț, voi studia, sunt capabilă, pot să învăț orice și încă cu ușurință. O să învăț ceva greu, medicina, că tot mă bate tata la cap. Și mă fac chirurg. De fapt: neurochirurg. Dr. Haloma Faru. Merge, merge chiar bine. De fapt, nimic altceva nu merge atât de bine.