Heinz Brandsch despre dezvoltarea școlilor săsești din Ardeal

            Unul dintre studiile cele mai documentate cu privire la educația și instrucția sașilor în Ardeal este cel al lui Heinz Brandsch (1889-1953) intitulat Extensiunea Școlii Sașilor ardeleni, publicat în trei episoade în Revista Limbii și Culturii Germane (an. I, nr. 2 din Iulie-Septembrie/ 1941, an. I, nr. 3 din Octombrie-Decembrie/1941 și an. I, nr. 4 din Ianuarie-Martie/1942), în total 32 de pagini. Subliniem faptul că ediția I a acestei lucrări a apărut în revista Sudostdeutsche Forschungen Munchen, iar în limba română, după cum notează istoricul, a fost ajutat de profesorii Remus Budacu și Paul Schuller.

            Se știe că, în perioada interbelică, dr. Heinz Brandsch a fost director al Liceului Pedagogic din Sighișoara (al fostei Școli luterane de fete), dar și autorul primei programe adaptate la Cerințele Ministerului Educației de după Marea Unire, programă apărută în 1926. De asemenea, revista Schule und Liben a Asociației învățătorilor sași din Ardeal a tipărit sub semnătura sa articole, în germană, despre viața și opera pedagogilor: Spiru C. Haret, G. G. Antonescu, I Găvănescul, C. Narly, Șt. Bârsenescu, V. Ghidionescu, O. Ghibu, pe care V. Beneș le-a tradus în românește și le-a publicat în revista Satul și școala din anii 1937 și 1938, dar și în broșuri, în colecția Pedagogi Români Contimporani, apărute la Cluj, începând cu anul 1938 (Ed. Ardealul, Institutul de Arte Grafice). Precizăm că dr. Heinz Brandsch și-a publicat studiile în germană, în 1936, la Sibiu, cu titlul Rumaenische Paedagen der Gegenwart (Tipografia Krafft și Drotleff) despre cei șapte pedagogi români.

            Din stufosul studiu legat de școala sașilor ardeleni vă prezentăm, în sinteză, și câteva opinii ale acestui autor legate de județul nostru, amintindu-vă că prima atestare documentară a Bistriței datează din 16 iulie 1264 în Bula Papei Urban al IV-lea; în această curie papală se cerea nobilului Ștefan să renunțe la pretențiile sale hegemonice asupra Bistriței și ținuturilor Rodnei. Cu privire la începutul școlii săsești, în general, din Ardeal, el se entuziasmează scriind: „Și cât de mândri am fost când am putut constata, că încă din 1334 poate fi identificată, pe bază de date sigure, existența școalei la noi: la 1334 în 2 sau trei comune ale capitului (protopopiat) de Orăștie avem știre despre o casă școlară, la 1352 despre un scolasticus în Sebeș-Alba, la 1388 despre un anume Theodoricus, care mai înainte fusese succentor în Brașov, apoi despre un Vicentius, care altădată a fost rector scholarium în Bistrița, la 1394 despre un anume Alexius în Slimnic notarius publicus și rector scholarium, la 1397 despre scolastici în capitulul Mediașului, la 1403 despre un anume Iacobus (vezi Dr. Heinz Brandsch: Die siebenburgisch-deutsche Dorischule im Reformationsjahrhundert, extras din Archiv des Vereins fur siebenburgische Landeskunde, 1928, Kraftt & Drotleff, Sibiu, p. 500), rector scholarium în Teaca, la 1405 despre un anume Caspar scholasticus și notarius publicus în Cluj (unde în 1414 pot fi indicați și scolares), la 1414 de un rector scholarum în Șeica mică și a. m. d.” (vezi și Fr. Teutsch: Geschichte der Siebenburger Sachsen, 1921, Krafft & Drotleff, Sibiu, p. 135). Aceste sunt atestări documentare, dar, vorba lui Brandsch, școala săsească a existat cu mult înaintea acestor timpuri. De altfel, G. E. Muller în Siebenburgische Vierteljahresschrift, publicată la Sibiu în 1940 (Tipografia Mercur), scria că școala săsească „are aceeași vechime ca și poporul nostru” (n. n. german). La rândul său, G. D. Teutsch, în lucrarea Beitraege zur Geschichte Siebenburgens unter Konig Ludwig I, dovedește existența unei școli încă din întâia jumătate a secolului al XIV-lea nu numai în Sibiu, ci și „în toate comunele districtului Sibiului, Nochrichului și Cincului”. Despre vechimea sașilor în Ardeal de circa 800 de ani (în 1941) dr. Heinz Brandsch a scris în lucrarea Hab-n die Siebenburger Sachsen das erste allgemeine Schulwesen gehabt?, publicată la Sibiu, în 1931, la Tipografia Honterus. Autorul amintește că în districtul Mediașului, în anul 1397, în Statutele sale se pomenește de faptul că biserica și școala n-a lipsit în „nici un sat al acestui district”, iar în statutele capitulului Brașov, din 1444, se certifică faptul că „pe atunci (în epoca premergătoare Reformațiunii, n. n.) aproape în toate satele din Țara Bârsei existau școli”. Pe la 1500, notează autorul, existau 290 localități săsești, dar în această listă nu se regăsesc orașele Mediaș, Reghin, Sighișoara și Orăștie, or se știe ele au avut școli cu mult timp înainte de acest an. Până în 1517, numărul așezărilor săsești în care se poate dovedi existența unei școli se ridică la 111, iar până în 1543, când s-a încheiat Reforma la sași, este de 123, dar și acum din această listă lipsesc orașele Mediaș, Reghin și Orăștie. Recensămintele populației din anii 1488, 1510 și 1516 din teritoriile administrative: Orăștie, Sebeș, Mercurea, Sibiu, Nocrich, Rupea, Cincul, Sighișoara, Mediaș și Brașov, fiecare cu 9 și până la 39 comune, având o școală sau un învățător, variază între 1 și 18, iar pe la mijlocul secolului al XVIII-lea populația sașilor era destul de mare în raport cu românii, evident mult mai numeroși, ba în Sibiu sași erau 15012, iar români 12450, în Rupea, sași: 6493, iar români: 3165, în Sighișoara, sași: 9953, iar români: 1006, în Mediaș, sași: 10710, iar români: 5623, în Brașov, sași: 36660, români: 15580. Să spunem, alături de episcopul Teutsch, că, inițial, școlile au fost pregătitoare pentru preoți, care să ajute la liturghie, „ca apoi din ei să iasă preoți”, învățătorul fiind așadar și preot, iar școala era comunală, deci în veacul al XV-lea nu se poate vorbi de o școală primară în înțelesul din zilele noastre. Trebuie să ținem cont și de faptul că satele nu aveau mai mult de 50 de gospodari, dar școala exista și în satele mai mici. În privința frecventări școlii, Brandsch citează articolul 12 din anul 1594 (care datează, se pare, din secolul al XV-lea) unde se spunea: „Nimeni să nu silească copiii, cari-i sunt încredințați sau recomandați, la munci murdare, josnice, casnice, cari cad în sarcina femeilor și servitoarelor, ca nu cumva copiii cu această ocazie să fie astfel înstrăinați de școală”, dar și Regulamentul bisericesc (Kirchenordung) al lui Honterus din 1547, unde, în esență, se prevedeau aceleași obligații, propunând ca „băieții isteți să fie trimiși la oraș și pentru întreținerea lor să se îngrijească fiecare comună”. Cert este că elevii se pregăteau nu numai pentru o slujbă clericală, ci și pentru una laică, iar în 1600 existau școli în 137 de localități. În anul 1546 „universitatea națională a Sașilor hotărâse să se ocupe mai de aproape cu înființarea de școli”; în 1593 era școală până și într-un sat mic, numit Criț, unde în programa analitică se prevedea predarea limbii latină și elenă. Precizăm că în anul 1568 „Universitatea națională” cerea în mod expres să se plătească învățătorilor de la sate salariul. În mediul rural se preda: catechismul, evangheliile, muzica, scrierea și citirea, matematica, latina și greaca, firește, în limba maternă. Într-un document din 1544 se pomenește că în Brașov se afla și un „învățător al fetelor”, iar în alte documente din secolul al XVII-lea se spune că alături de băieți frecventau școala și fetițele. Așadar, fiecare copil avea posibilitatea „să cerceteze o școală”, unde se afla cel puțin un învățător, alături de preot. În secolul al XVIII-lea, într-un document datat 1765, se scrie că „poporul sas ar fi numărat cam 125000 de suflete”, iar în 1832 numărul lor atingea 204000. Brandsch notează că „În anul 1642 aveam în cele 22 comune ale districtului Bistrița (exceptând Bistrița) 337 de familii, pentru cari stăteau la dispoziție aproximativ 20 de rectori sau – după presupunerea noastră de mai sus – 40 de puteri didactice, ceeace însemnează – socotind familia cu 6 suflete – raportul de un învățător la 100 de suflete respectiv 1: 50. Însă nu putem să trecem cu vederea faptul că numărul sufletelor acestui district în 1764 este deja 6937; atunci se schimbă raportul în mod simțitor și anume în 1: 350, respectiv 1: 175”.

            La sate, încăperile școlilor erau mici și mobilierul foarte sărac: „O masă mare, două bănci mari de lungimea unei scânduri, vopsite în negru, un pat negru” (inventarul școlii din Seleuș, la 1680). Un istoriograf sas scria despre această perioadă: „Când în satul mare Saschiz jefuiau Turci și Tătari și locuitorii trăiau adesea săptămâni întregi în cetatea adăpostitoare apropiată privind de după întăritele ei ziduri pârjolirea propriilor locuințe, cu toate acestea dascălul ținea școală cu copiii cari nu puteau duce încă armele, într’un turn anume hotărât acestui scop și care se chiamă până în zilele noastre turnul școlii. Aceasta este o caracteristică care se găsește în toată istoria Sașilor”.

            În veacul al XVIII-lea se introduce obligativitatea școlară pentru sași, fiindcă în 1722 Sinodul hotărește: „Din ordinul autorităților să se trimeată la școală toți copiii – de amândouă sexele – atât la orașe cât și la sate, astfel ca ei să învețe a citi, a scrie și catechismul”. Într-o statistică a Sinodului din anul 1763 se enumără, în Ardeal,  existența a 5 gimnazii, 16 școli primare superioare și 236 școli primare (scholae triviales), o comună neavând mai mult de 480 de suflete. Numărul învățătorilor era la 1777 în jur de 35 pentru 15 comune, de pildă  pentru districtul (capitulul) Mediaș în 12 comune erau 30 de învățători. Atunci, școala începea în 16 octombrie și dura neîntrerupt până la Paști; clasele de băieți erau despărțite de cele de fete, acest regulament fiind valabil până în 1923, iar influența bisericii era destul de mare. Fiecare sat săsesc avea școala lui și interesul pentru școală era foarte mare. Rezultatul învățământului săsesc este sintetizat în următoarea povestire: „Pe când împăratul Iosif al II-lea a cutreierat Ardealul la 1773, a avut loc între el și notarul Michael von Heidendorf următorul dialog care reda minunat situația:

Împăratul: Aveți școli pretutindeni?

Heidendorf: Nu este nici o localitate în toată nația, Maiestate, oricât ar fi de mică, unde să nu avem școală.

Împăratul: Aveți învățători buni?

Heidendorf: Așa și așa, Maiestate! Totuși cei mai mulți sunt buni”.

            Să amintim și faptul că în anul 1821 sașii aveau „5 licee, 10 școli latinești, în fiecare comună o școală primară (la licee și școli latinești în legătură cu acestea, dar și de sine stătătoare; în orașe ca școli ale suburbanilor, școli de fete; în fiecare sat ca școli de băieți, de fete, școli mixte)”, adică circa 280 școli la o populație de 204000 de suflete. Rectorul (Schulmeister) era șeful școlii și preda de obicei băieților mai mari. El avea în subordine: învățătorii, colaboratorii, campanatorii și, bineînțeles, învățăceii. Obligativitatea școlară la băieți cuprindea vârsta de la 6 până la 14 ani, iar la fete până la 12 ani. În 1870 apare Regulamentul școlar pentru instrucția populară în cuprinsul bisericii evanghelice c. a. din Ardeal, care a durat până în 1926. Atunci s-a hotărât ca durata obligativității școlare să fie până la 9 ani pentru băieți și 8 ani pentru fete, copilul fiind dator să intre la școală la vârsta de 6 ani împliniți. În 1915, numărul populației săsești era de 233697, așezată în 242 comune și 19 comune filiale și împrejurimi. În școlile primare predau 660 învățători și 108 învățătoare. În districtul Bistriței, „Raportul între copiii obligați a frecventa și cei cari au frecventat școala s’a arătat a fi corespunzător din ultimul semestru de iarnă”, iar „participarea la școală a fost foarte vioaie în tot districtul” se arată în într-un referat făcut de către episcopul G. D. Teutsch, cu ocazia „vizitațiunilor generale” între anii 1870 și 1888. Pentru districtul Sibiu constatările sunt identice, la care adaugă: „Numai în cele mai sărace comune s’a întâmplat, ca slujba în alte localități ținea pe unii departe de școală de acasă”; cuvinte laudative are și pentru Rupea, Reghin, Sebeș, Seica, Brașov, Mediaș, Cincu, Sighișoara, după care scrie: „Slujba în case străine scade în unele commune ca în Dedrad, Teaca, Legig, Herina, procentul copiilor frecvenți ai școlii până la 97-83% din numărul celor obligați”. Tineretul săsesc de la oraș frecventa în afară de școala primară și o școală mai înaltă ori profesională, iar tinerii (băieți și fete) de la sat o școală complementară (Fortbildungsschule). Școala supraprimară se numea „școala de scris, sau școala de Duminică, școala de recapitulare, etc.”, ceea ce le permitea „să repete și să fixeze ceeace au învățat”, iar începând cu 1870 a devenit obligatorie până la vârsta de 19 ani, pentru băieți, și pentru fete din 1913. Odată cu anul 1926, a devenit obligatorie pentru tineretul masculin și feminin de la sate până la vârsta de 18, respectiv 20 de ani. Autorul afirmă cu mândrie îndreptățită că „pe când în 1902 numai 4% din satele din Prusia existau astfel de școli, noi le aveam în cel puțin 90% din comune, și pe când proporția între școlarii din școala primară și între aceia din școlile complementare acolo a fost 1000: 3, la noi proporția a fost 1000: 233”.

            Odată cu legea învățământului particular din anul 1925, s-a redus școala săsească primară de la 8-9 clase la 7 clase, în schimb, copilul era obligat să frecventeze grădinița de copii de la vârsta de 5 ani. După o statistică din anul 1929 sașii aveau următoarele instituții: „7 licee, 9 gimnazii, 1 școală comercială secundară, 1 școală normală pentru băieți, 1 școală normală pentru fete, 1 școală normală pentru conducătoare, 236 școli primare, 97 cămine de vară pentru copii mici, 22 grădine de copii mici, apoi 3 școli de agricultură, cam 230 școli complimentare, câteva școli profesionale comerciale, școli pentru ucenici, de menaj și multe instituții educative cu caracter particular. La aceste instituții, atâtea câte sunt ale bisericii, au profesat 763 de persoane. La 31 de școlari ai școlilor primare și superioare și la 307 suflete (numărul total al Sașilor era 238979) vine câte un învățător”. În 1936, numărul copiilor obligați să frecventeze școala era de 38489, adică de peste 98%; acestor copii li se adăugau încă 8886 de elevi și eleve din comunitățile de muncă (vezi Heinz Brandsch, Die siebenburgisch-deuts Schule in ihrem Werden, Sighișoara, 1939, Hereth, p.28). În continuarea acestui studiu, autorul compară școala sașilor cu situația frecventării școlii în alte țări; e vorba de: Germania, Olanda, Austria, Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia, Elveția, Franța, Anglia, Italia, Ungaria. În ceea ce privește frecventarea școlii, la 1900 sașii ardeleni ocupau locul 4, după Anglia, Norvegia și Germania, iar în anul 1930, procentul copiilor sași care frecventau școala era de 97%. Școala a fost atât de răspândită în rândul sașilor încât cuprindea și cele mai mici sate cu câte 12 gospodari, iar în localitatea Bendorf, chiar și cu 3 gospodari se plătea leafa rectorului. Analfabetismul aproape că dispare pe la începutul secolului al XIX-lea în rândul sașilor, iar începând cu 1882, odată cu introducerea limbii maghiare, apoi a celei române ,,încât se mijlocea stăpânirea în scris și citit a două limbi”. Dorința de cultură a sașilor a fost una profundă, iar școlile săsești n-au fost școli mănăstirești, ele au fost susținute de toți cetățenii care aveau dreptul de a-și alege preotul și de a-i da zeciuiala. Ei știau că fără școli „patria înzestrată, în mijlocul dușmanilor atât de minunat de către Dumnezeu s’ar sălbătici”.

                                                                                     Icu Crăciun