Irina Petraș: Horia Bădescu și Viețuirea prin Carte

Într-o noapte de iarnă, un călător, acesta era titlul unei cronici mai vechi (împrumutat de la titlul cărții lui Italo Calvino Se una notte d’inverno un viaggiatore) prin care îl sărbătoream pe Horia Bădescu la 75 de ani. Se potrivește chiar mai bine acum, la sărbătorirea octogenarului, când „iarna” culturală pare și mai aspră. Bogata călătorie a poetului, prozatorului, eseistului prin nopţile vremurilor mereu vitrege a dobândit un și mai apăsat înțeles de manifest în numele Cărții, al Culturii. Acum, când antologia Cărțile viețuirii a ajuns la volumul al 5-lea, Rana ascunsă-a fiecărei zile, îmi dau seama că titlul spune mai mult decât pare la prima vedere. Cărțile nu doar însoțesc viețuirea ca martori ai trecerii, ci viețuirea însăși are loc prin Carte, ea dă valoare și sens vieții și morții. Raportul dintre trăit şi rostit este reversibil într-un mod aparte, preamărind întotdeauna Verbul prin discretă opoziţie la o lume care şi-a rătăcit farmecul. Modul în care îşi răspund vârstele poetului vorbeşte despre consecvenţa şi echilibrul unei voci lirice, tentând acomodări cu ambiguitatea unui univers în destrămare. În poemele tinereții, vitraliile sunt înalte, pline de culoare, iar poemul se desfată în de sine, cu superbia celui care, ştiindu-se trecător, are acces la veşnicii. Cântarea încă mai este o cale dăruită omului pentru a-şi păstra subiectul sub invazia obiectelor lumii. În Furcile caudine, geamul sumbru al realului priveşte el în interiorul poemului şi îi ameninţă armonia. În De la o zi la alta, vitraliul revine, dar e fisurat, cu ochiuri oarbe. Ubicuitatea răului accidentează spaţiul poemului într-o viziune sincopată bacovian. Lumina blagiană abia mai pâlpâie în spatele umbrelor. Simțindu-se „rază pipăind întunericul/ înainte să se-nchidă / rănile zilei”, știind, cu luciditatea calmă a crepuscularului, că „În rana ascunsă-a fiecărei zile / începutul și sfârșitul stau față”, iar carența de viitor a lumii se confundă cu cea a ființei, poetul nu-și pierde mirarea, fie ea și îndoită. Oricât de întins şi implacabil, deşertul este tulburat în atotputernicia lui de „picătura de rouă” a Cântecului: „Între răsărit și apus,/ lumina,/ între apus și răsărit,/ întunericul;/ un singur drum și o însoțire/ despre care doar memoria/ și tăcerea/ ar putea vorbi./ Bucură-te de clipele care cad/ împreună cu tine/ în palma deschisă-a mirării!/ Niciodată/ atât de bogată în pustiul ei/ nu ți-a fost viața!” Multe dintre versurile sale ameninţă să devină, cum spuneam altădată, rostiri anonime: „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”; „E seară-n lume; poate şi în noi/ îşi coace noaptea-ntunecatul mugur”; „Scad zilele, scădere e în toate”; „Un amurg obosit îmi e trupul”; „Simt veacul cum se zgribuleşte!”; „Te poticneşti de lume ca un orb/ cad lucrurile-n ele şi te sorb/ lumina e de untdelemn şi moarte…”; „O eroare veacul/ ori îngenuncheata ta/ înţelegere?/ Nu socoti”. La mulți ani!