La noi

Lăudabilă perseverență

Cornel Cotuțiu

Grație sprijinului financiar al Consiliului Comunal Maieru, dar și promptitudinii Editurii „Școala Ardeleană” (Cluj-Napoca, 2016), Iacob Naroș așează în bibliografia rebreniană și în propria-i bibliotecă noul său volum (al șaselea) dedicat marelui romancier: „Liviu Rebreanu și Cuibul visurilor” .
Conținutul e edificator, căutând la cuprinsul cărții: „Fațete ale „Cuibului visurilor” de-a lungul anilor, în diverse interpretări și viziuni” și, în partea a doua: „Eseuri și cronici de întâmpinare ale exegeților de după 2010”.
E suficientă o zăbavă ici-colo prin carte, pentru a înțelege că/de ce „cuibul visurilor” este o metaforă a Maierului și a zonei din jur. Intrând apoi în miezul paginilor, observi cum, cu o sârguință și meticulozitate admirabile, Iacob Naroș începe să extragă date, detalii, fapte din cărțile, însemnările celor care au străbătut traseele, spațiile legate de viața lui Liviu Rebreanu sau au încercat decodări ale unor toponime, nume din opera romancierului ori prototipuri.
Mai întâi, reține prea bine cunoscutele referiri ale lui Rebreanu însuși, din „Caiete”, „Mărturisiri”, „Jurnal”, „Amalgam”.
Apoi, era de așteptat să cerceteze, în acest sens „Cu soțul meu – gânduri, imagini, întâmplări” de Fanny Liviu Rebreanu; aceasta, cu toate că (nu se abține să nu amintească Naroș) Maierul ea „l-a văzut atât de rar și cu acea rezervă disimulată dintotdeauna înspre Ardeal și toate rudele soțului ei”. Ce a priceput , a rămas un fel de fișă de studiu de psihologie socială, autorul rezumând că, pentru ea, măierenii „erau dârji, solidari și muncitori, dar totodată neînduplecați, pătimași și răzbunători când erau nedreptățiți”. Despre socrul său, Vasile Rebreanu (mde! doar… despre el): „om entuziast și bine instruit”.
Rămânem în familie. „Fiica”, Puia, în „Zilele care au plecat”, relatând despre prima ei călătorie în Transilvania (cum mama, Fanny, căzuse îndrăgostită de apele termale de la Sângeorz Băi), notează doar atât: „Am fost și la Maieru, satul în care a copilărit…”
Ulterior, în însoțirea tatălui, va cunoaște, în sfârșit, lumea „Cuibului visurilor”, desigur, nu cea din copilăria lui Rebreanu. Cu atât mai puțin nu avea cum s-o revadă, după război, în absența celebrului său tată adoptiv – vezi impresiile din „Pământul bătătorit de părintele meu”.
Totuși, nici cele trei cărți ale celor două femei din familia lui Liviu Rebreanu și nici cartea de acum a lui Iacob Naroș nu mă conving în ce măsură atitudinea, sentimentele lor față de zona Someșului Mare în amonte au fost reale. Sau mai degrabă au fost circumstanțiale, cu profit de orgoliu, în plan național, datorat naturii legăturii lor cu… faima lui?
Tot din familie: Tiberiu Rebreanu și fiul său, Ilderim.
În „Calvarul gloriei”, Tiberiu, mezinul răsfățat al familiei Rebreanu, relatează una-alta despre Maieru, dar reluând evocările mamei Ludovica, încât cele mai multe țin de palierul lui „deja vu”.
Ilderim Rebreanu vrea să se afle și el în treabă și compilează copios, în cele două tipărituri ale sale – „Minciuna și impostura”, „Spectre în labirintul uitării” -, notații ale tatălui său, fapte, date din cărțile „mătușii” Fanny și ale „verișoarei” Puia; și valorifică ceva din documentele rămase de la Tiberiu Rebreanu. Scrie vârtos despre Maieru, dar, prin familia Domnului Sever Ursa, aflu că… nu a fost niciodată aici.
Se rețin, din cuprinsul acestei prime părți a volumului „Liviu Rebreanu și Cuibul visurilor” numele altor rebrenieni: Gavril Scridon, Niculae Gheran, Adrian Dinu Rachieru, Emil Boșca-Mălin, Sever Ursa, Mihail I. Vlad.
Cel mai autorizat măierean în privința relației Liviu Rebreanu – Maieru, cei cunoscători nu se îndoiesc, este Domnul Sever Ursa. De la debutul său publicistic cu articolul „În satul lui Ion” (1956) , la eseul ”Liviu Rebreanu în satul copilăriei sale” (1972) și „Sever Ursa, un ziditor” (2013), faimosul cărturar a devenit, în sensul menționat mai sus, un reper infailibil. Toate faptele sale (scris, activități culturale, profesorat) converg spre ceea ce afirmase la un moment dat: Maierul „îi va răsfăța copilăria lui Liviu”.
În partea a doua – ”Rebreniana” –, Iacob Naroș reține texte despre ipostaza de traducător, interesul pentru prelucrări din literatura universală, noi comentarii pe seama operei sale (Săluc Horvat), fascinația teatrului, scrisori către Rebreanu, impresii despre personalitatea lui văzută de prieteni ( Nicolae V. Ilieșiu, Dariu Pop) .
Dar Iacob Naroș (născut în Maieru și apoi dascăl aici)? Exegetul e prezezent, apgină de pagină, prin selecția opiniilor și comentarea lor. Iar textul final este în întregime al lui. Preluând o idee de la Emil Boșca-Mălin („Maieru ne este ”cuib al visurilor”) și , după ce dantelează pe seama dimensiunii semantice „nume” și „renume”, extrapolează sentimental, delicat, sintagma asupra condiției umane:
„Nostalgia față de ”Cuibul visurilor” noastre ne va urmări mereu, întocmai ca pe Rebreanu, ori de câte ori vom reveni, vom observa că nimic nu mai e cum a fost, iar înstrăinarea noastră e cu atât mai mare cu cât mai rară e reîntoarcerea la origini.”

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]