Legendă în versuri

Legenda Panaghiei, fata care s-a îndrăgostit de soare, apărută la Editura Gens Latina, în viziunea poetului Victor Burde, după scrierile lui Calistrat Hogaş, descrie povestea stâncii cu acelaşi nume din Ceahlău. Versurile sunt însoţite de grafica Elisabetei Stremţan, care a urmat cursurile Liceului din Alba Iulia, secţia Arhitectură. Aşa cum este normal, pentru început este descris locul şi timpul în care se petrec minunile: „Se spune că de mult, de mult/ De nu poţi merge nici cu gândul/ Pe locul unde azi Ceahlăul/ Uneşte cerul cu pământul/ Sub poalele de codru verde/ Întins pe cuşma muntelui/ Era un sat uitat de lume/ Vegheat de mila Domnului”. Aici, în această lume a începutului, la revărsatul zorilor, se naşte un copil deosebit, odată cu venirea pe lume fiind prezente şi ursitoarele care „Sunând în corn de aur/ Anunţară-n tot pământul/ Să poftească deîndată/ Focul, marea şi cuvântul”. Aşa cum este normal în satul arhaic, fiecare element al naturii participă la înfăptuirea ritualului naşterii. A venit pe lume o fată deosebită: „Dumnezeu văzând copila/ Că era aşa frumoasă/ O-nzestră cu bunătate/ Şi cu inimă aleasă”. Înconjurată de iubire, copila, care a primit numele Panaghia, era adorată de toţi: „Albinele o hrăneau cu miere/ Iar apă bea de la izvor/ Şi păsările cântătoare/ O-nveseleau cu trilul lor”. Însă toate se dau peste cap în momentul în care se îndrăgosteşte de cine nu trebuie, adică de Soare: „Ridicând spre cer privirea/ Văzându-l ce frumos luceşte/ Simţi fiorul de iubire/ Cum inima i-o copleşeşte/ dar în acelaşi timp spre fată/ Şi soarele privi cu drag/ Alese flori înmiresmate/ Şi-n razele le-mpleti şirag”.

Această iubire nefirească între un zeu şi un pământean continuă: „El îi trimise în păr scântei/ Şi-n trup îi strecură căldură/ O-nlănţui în mii de raze/ Şi o sărută uşor pe gură”. Însă cei doi, cuprinşi de dragoste, uită de rolul primordial al soarelui, pe care acesta trebuie să-l îndeplinească: „Prins în mrejele iubirii/ Soarele mereu uita/ De pe boltă să coboare/ ca noaptea locul să îi ia”. Aşa se face că lumea a fost răsturnată: „Făcând ziua tot mai lungă/ Noaptea în ceasuri mai puţine/ Mai că se întâlneau amurgul/ Şi cu zorii pe coline”. Însă este un judecător suprem care a creat cerul şi pământul, ziua şi noaptea, care „I-a poruncit ca niciodată/ Să nu răsară-n prag de zori/ Decât învăluit în neguri/ Şi să rămână ascuns de nori”. Astfel, „Porunca de la Prea-Înaltul/ Nu mai putea fi încălcată/ Urca pe boltă plin de doruri/ Visând cu drag la mândra fată”. Nemaivăzându-şi chipul oglindit în căldura dragostei, Panaghia: „Plângând în faţa lumânării/ Cu ochii pe icoana Lui/ Căzu în lungă rugăciune/ cerând iertare Domnului”. Toate devin amintire în momentul în care fata este blestemată să devină stâncă: „Şi apoi tăcere şi-ntuneric/ În piatra albă şi pustie/ Zăcea frumoasa Panaghia/ Încremenită pe vecie”. Cu toate acestea, stânca este mereu luminată de soare, în strălucirea acestuia spunându-şi parcă povestea.

O legendă în versuri, care ar trebui studiată la ora de literatură pentru a cunoaşte tradiţiile şi istoria românilor.