Marius Bodochi: Iubim în trecere

Marius Bodochi are ceva ,,de lup singuratic” în el. Iar lupii singuratici se simt între ei. Aşa a venit şi interviul. Nu eram foarte sigură dacă voi avea curajul de a-mi asuma un interviu cu actorul Marius Bodochi. Dar la finalul serii, schimbare de plan. Mi-am asumat curajul de a sta de vorba cu Marius Bodochi despre iubire. Pe măsura ce Marius vorbea, legătura era din ce în ce mai directă. E meritul lui Marius Bodochi. M-a făcut să înţeleg că pe măsură ce te identifici cu ceilalţi şi îi accepţi în ciuda secretelor şi defectelor lor, devii din ce în ce mai deschis la aceleaşi trăsături pe care le descoperi la tine. Şi am mai învăţat un lucru de la actorul Marius Bodochi: renunţarea la propria îndărătnicie şi disponibilitatea de a fi deschis, de a aştepta să fi îndrumată. Şi astfel dispar şi teama şi disperarea. Marius Bodochi e un tip sincer. E un tip altruist. În scurta noastră conversaţie a renunţat la nevoia de a fi bun, de a fi preţios. Marius Bodochi e plin de iubire. S-a dăruit în acest interviu. E un tip extrem de normal. I-am spus acest lucru la finalul interviului.  A zâmbit. ,,Puteam să fiu şi preţios. Dau extrem de rar interviuri”.


Iubirea naşte o nelinişte...


Reporter: Începem de la jocul propus de dumneavoastră. În momentul în care ne-aţi cerut să ne ridicăm, să ne luăm de mână, să rostim câteva replici din Tennessee Williams, aţi deschis nişti răni interioare, răni ce pot fi comparate cu nişte răni fizice pe care le avem pe mână de mult timp, dar pe care le-am ignorat şi nu le-am îngrijit cum trebuie. Am ales să punem un pansament, pentru a nu se vedea. Şi atunci când cineva te ia de mână, cu dragoste, cu bună intenţie, te doare, dar celălalt nu ştie. În seara aceasta, dumneavoastră aţi deschis nişte răni...


Marius Bodochi: Aşa am vrut... (n.r. – zâmbeşte uşor).


De ce iubirea naşte suferinţă?


Marius Bodochi: Dar nu ştiu dacă iubirea naşte neapărat suferinţă, sau dacă aia e suferinţă ce naşte iubirea. Eu cred că naşte o stare de grijă pentru ceea ce iubeşti, pentru că poţi să iubeşti o persoană, un bărbat, o femeie, poţi să-ţi iubeşti părinţii şi întotdeauna îţi iubeşti copiii necondiţionat, pentru că iubirea e ceva necondiţionat, necondiţionată de nimic. Nu e condiţionat de nimic sentimentul acesta. Şi atunci el naşte o nelinişte, o frică cu ghilimelele de rigoare, că i s-ar putea întâmpla ceva rău persoanei iubite. Şi atunci ai grijă şi asta îţi dă o preocupare în plus la modul conştient, dar noi ne-am dezobişnuit de asta, pentru că iubim în trecere. Nu vedeţi cum ne salutăm? Te pup! Pa! Dacă pleci de acasă, îi spui soţului, soţiei, prietenului, prietenei, după caz: Pa! Te iubesc!, adică Pa, Te iubesc!


Am lăsat răni în urma mea...


Aţi iubit aşa mult încât să vă pierdeţi în cineva?


Marius Bodochi: Da, absolut! Asta m-a îmbogăţit sufleteşte, pentru că descoperi în tine nişte rezerve, nişte resurse extraordinare, care te împing înainte, te împing către o zonă luminoasă, către ceva bun.


 Da, dar lasă şi răni...


Marius Bodochi: Da, dar ceea ce câştigi e incomparabil de nemăsurat cu rănile, cu ceea ce ai pierdut. Adică, nu poţi să pui în aceeaşi balanţă starea asta pe care ţi-o dă iubirea cu eventualele răni pe care le-ai moştenit, le-ai luat, le-ai primit sau ţi le-a făcut cineva într-o relaţie.


 Aţi lăsat multe răni în urma dumneavoastră?


Marius Bodochi: Da, am lăsat răni...


 V-aţi mai întâlnit cu acele femei, aţi povestit despre ce a mers sau nu a mers?


Marius Bodochi: Nu! Sunt lucruri care nu trebuie discutate. Nu trebuie discutate, pentru că ele se ştiu. Nu faci decât să accentuezi o stare de neplăcere. Nu trebuie discutate. E destul dacă ai rănit pe cineva la viaţa ta, în cazul meu, dacă am rănit şi cu siguranţă am rănit o femeie, e destul dacă te întâlneşti după ani şi ani, să te uiţi în ochii ei şi nu trebuie să spui nimic. Nu e nevoie de vorbe, pentru că vorbele nu pot acoperi tot ceea ce simte un om. Vorbele nu au cum să acopere. Sunt pasaje din viaţa noastră care nu pot fi acoperite de vorbe, de cuvinte. Cuvintele strică. E ca la teatru. Dacă am vorbi nonstop, nu ar veni nimeni la teatru. Dacă într-un film s-ar vorbi nonstop, nu s-ar uita nimeni la filmul acela.


În amor e nevoie de doi...


 Un alt sentiment pe care l-am simţit în jurul meu în această seară, când se vorbea despre iubire, a fost un sentiment de stângăcie, de stinghereală, de care m-am molipsit şi eu, vrând-nevrând şi am intrat şi eu în jocul acesta. E multă stinghereală în jurul iubirii.


Marius Bodochi. Da, e. Ştiţi de ce? Pentru că românii, în general, nu sunt pregătiţi pentru genul acesta de spectacol, de interacţiune. Nu e un oraş unde există un teatru. Lumea nu are obişnuinţa unui astfel de act artistic să-i zicem şi au o jenă. Nu ar trebui să aibă jena asta. Atunci, eu ar trebui să mă ascult după stâlpi când stai decupat într-o lumină, în picioare, lângă nişte oamenil, 60-70, sunt atinţi asupra ta peste 100 de ochi. Vin asupra ta foarte multe energii, unele bune, altele mai puţin bune, pentru că nu te place toată lumea şi e şi firesc. Nu poţi să placi tuturor!


Dar, tu trebuie să...nu ştiu cum să zic, nu să domini, dar să controlezi fluxul acesta energetic care vine către tine şi să încerci să îl duci într-o zonă care să îl facă pe omul respectiv care se uită la tine să se simtă bine, confortabil, să încerce o nouă experienţă, care nu e întotdeauna plăcută, dar trebuie începută undeva.


Când stai lângă cineva din public, eşti foarte aproape de el, pui mâna pe el, se creează un disconfort la un moent dat. Ei se simt apăraţi dacă eşti la câţiva metri deasupra, în lumină. Cum ai venit la ei, moare ceva din mister, şi zice: Aoleu, uite la ăsta are cinci riduri, are nu ştiu ce. Adică, vine aproape.


Ori, tocmai acesta e sensul unui teatru modern, ca artistul să rupă peretele al patrulea, să-l rupă, ca spectacolul să devină interactiv. Adică omul să devină personaj în spectacol. Şi eu fiind unul singur aici trebuia neapărat să îmi găsesc nişte parteneri de dialog, cu cine să vorbesc, ca să nu stau cu ochii aşa în zare şi să spun eu tâmpenii de unul singur, pentru că asta nu te atinge.


E foarte importantă interacţiunea. E ca în iubire, dar oamenii nu înţeleg. E ca în amor, e nevoie de doi. Nu? Trebuie două părţi.


 Până aici sunt de acord, rezonez cu ceea ce aţi spus, cu excepţia unui singur lucru. Nu cred că există iubire necondiţionată între un bărbat şi o femeie, ci doar între mamă şi copil.


Marius Bodochi: Nu, eu cred că există. De ce? Stai un pic...iubirea aceasta poate să ţină o secundă, două secunde, trei secunde, zece secunde, un an, doi, trei, patru, cinci. Nu înseamnă că dacă există iubire într-un bărbat şi o femeie şi este necondiţionată, starea aceea de nebunie nu înseamnă că ţine toată viaţa. Poate să ţină o săptămână, poate să ţină trei zile, poate să ţină atunci când nu o vede pe fiinţa dragă în sufletul său, în tine, lângă tine, sau poate să dureze nu ştiu cât. Ar fi fericirea eternă. Aia nu există...


Ne e greu să fim sinceri cu noi înşine


 Vă mulţumesc pentru că v-aţi lăsat prins în joc şi dumneavoastră în interviul acesta aţi iubit mai mult decât mine, şi acum întrebarea (n.r.- câteva secunde am uitat întrebarea, dar cu îngăduinţa lui Marius Bodochi, a revenit şi întrebarea). Dacă ar fi să ne jucăm, vine cineva la dumneavoastră şi vă spune: Mă doare sufletul. Dumneavoastră ce îi spuneţi?


Marius Bodochi: Când te doare sufletul rău, rău, ştii ce ţi-a cauzat durerea aceasta. Şi atunci, eu nu pot să-i spun decât, vezi de ce te doare sufletul. De unde s-a născut durerea aia? Du-te, du-te în tine şi vezi unde e, de unde vine durerea aceea. Şi trebuie să ai curaj! Trebuie să ai foarte mult curaj! Oamenii nu au curaj. Le este greu să se ia de mână. Interpretează. Unii devin tâmpiţi, mai tâmpiţi decât sunt şi trebuie să îi pui la punct chiar printr-o privire, printr-un cuvânt, pentru că din timiditate devin tâmpiţi oamenii. Un om devine tâmpit când e timid şi atunci vrea să iasă din asta şi spune o replică tâmpită care îi vine în cap. Nu trebuie să îl înjuri, nu trebuie să îi faci nimic.


Dar, apropo, asta cu durerea...te doare sufletul. Sufletul, nu? Căci de el e vorba...Trebuie să te duci, să faci o introspecţie să vezi de unde vine şi cu siguranţă, singur îţi rezolvi problema. Astea sunt probleme pe care nu le poţi rezolva decât tu cu tine, dar asta se poate face numai printr-un exerciţiu de sinceritate maximă. Nu cu cineva din afară. Nouă ne e greu să fim sinceri cu noi înşine. Ne e foarte greu. Nu recunoaştem, dar eu am noroc cu meseria aceasta.


E o meserie extraordinară care tot timpul te îndeamnă să te cunoşti, să te descoperi, să te redescoperi şi să ai curajul, tupeul şi forţa să te uiţi în oglinda sufletului şi să spui: Sunt aşa! E foarte prost cum sunt acolo! Aia nu e bine, aia nu bine...şi să încerci să te demontezi şi să te pui la loc ca lumea. E un mecanism sufletesc care este foarte delicat, dar poţi să îl faci. Eu fac asta. Multă lume mă întreabă: Câţi ani am? Am 59 de ani. Câţi??? Da, sunt în vârstă, dar eu ştiu că şi acum mă descopăr, şi acum mă uit în mine şi asta pe mine mă ţine tânăr şi mă simt ca acum 20, 25 de ani. Nu obosesc mai mult ca atunci. Am aceeaşi forţă de muncă, am aceeaşi energie de a face lucruri, dar eu am noroc cu meseria aceasta care mă ajută să fac asta, care mă ajută să mă îngrijesc, să mă înţeleg mult..


 P.S. Marius Bodochi e începutul. Începutul unor dialoguri cu oameni care au ceva de spus, oameni care îşi asumă rolul de interlocutor într-un dialog. Vor urma şi alţi interlocutori, oameni vii în ceea ce fac şi ceea ce spun.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]