MELANIA CUC – UN SAMSAR COLINDÂND PRIN LUME CU POEME LA SUBSUOARĂ

Melania Cuc, Autoportret, Editura Nico, Târgu Mureş, 2010

La cumpăna anilor, Melania Cuc ne face o surpriză de proporţii care întrece aşteptările şi totodată confirmă cu deplin temei vocaţia lirică şi epică a autoarei.

După propria mărturisire, Melania Cuc este „samsarul cu poeme de dragoste” – care nu cântăreşte, nu aşază pe terezie, nu se tocmeşte, ci vinde pe bucăţi, aşteptând muşteriii să-i facă safteaua (Îmi las capul pe genunchi).

Muşteriii suntem noi, de bună seamă, flămânzi, însetaţi, curioşi, cârcotaşi, avizi de senzaţional, gata să ne tocmim şi să preţăluim totul, până şi sufletul poetului aflat printre rânduri. Dar, un muşteriu bun, chiar de la prima privire recunoaşte calitatea produsului.

Pentru Melania Cuc – Poezia este taină cât se poate de serioasă. Cu ea nu se poate glumi. Autoarea s-a angajat la lectica Poeziei şi o conduce abil, nescăpând frâiele, ca pe un murg sireap, pe uliţele sufleteşti nepietruite: „Locuiesc/ Într-un buzunar de zeţar/ Ce a tipărit manifeste” (Vă scriu despre dragoste). Ea ştie un adevăr de necontestat: Poezia înseamnă jertfă şi sacrificiu pentru omenire,aşa cum un soldat se sacrifică pentru Patrie. Aşadar, slujind Poezia, ea se dedică în întregime patriei sale. Aşa cum Prometeu s-a angajat să fure focul pentru muritori şi a sfârşit pe stâncă înlănţuit de Zeus, ciugulit şi hăcuit de păsări răpitoare pentru cutezanţa sa.

„Dinaintea/ Vulturului ce-mi/ Ciuguleşte ficaţii,/ Ţin cu amândouă mâinile,/ deasupra capului,/ Cununa cu spinii/ Imaginii publice.” (Vă scriu despre dragoste).

Ea spune: „Ard pe rugul conştiinţei,/ Timp în care/ Tata şi mama/ Trag în dreapta şi-n stânga/ Cămaşa-mi/ Răstignită/ Între tâlhari” (Mi-a trecut norocul).

Şi cum s-ar putea altfel, de vreme ce, din toate timpurile menirea Poetului a fost aceea de a fi conştiinţa neamului său?

Nu o dată, autoironia, sarcasmul de bună calitate însă, răzbat printre versuri pentru a sublinia acurateţea ideii: „Sunt un om liber!/ Strig mut./ În căuşul de palmă / Mă ascund ca o pâine / Neagră, săţioasă,/ Fără idealuri.” (Autoportretul perfect).

De fapt, este dificil să-ţi realizezi un autoportret perfect, pentru că intervine subiectivitatea, dar poţi să te apropii de realitate în câteva tuşe foarte sugestive.

Pentru Melania Cuc – „Cuvintele nerostite / Înfloresc ca un vin” (Sunt la liman).

Este absolut remarcabilă uşurinţa, dexteritatea, măiestria autoarei de a comunica prin tăceri de cuvânt, prin sugestii de reflexivitate ca într-o oglindă în care poţi recunoaşte chipul celuilalt, dar te şi poţi privi deschis, aşa cum eşti, fără farduri, după ce ultimul strat de fond de ten s-a topit sub moliciunea demachiantului.

Se remarcă densitatea scriiturii şi renunţarea la false podoabe şi gablonzuri ce ar încărca inutil ideea genuină.

„Urcă în aceeaşi spirală /Aburul şi spaima mea / De lupoaică / Împuşcată cu glonţ de argint /În cerul de gură. /Prada e albă şi /Stacojie-i jiletca vânătorului /Cu arma la ochi /În amurgul cu fum de mirodenii /Ce umple cuibul /Din care /Puiul Măiestrei /Îmi cântă /Ca un flaşnetar /Închis în calul troian”.

Uimitoare de-a dreptul sunt autoportretele autoarei: „Eu sunt nebunul cetăţii/ Cu străji ce-şi apără stăpânul /La o sută de ani /După ce-am semnat pacea, /Am încheiat războiul. /Sunt /Muntele cu un singur versant /Pe care se caţără /Liniştea. / Un /Abis absolut /În care /Două aripi se sfâşie între ele / Pentru trupul şoimului prăbuşit.”(Împreună prin viaţă şi moarte).

Veşnica dihotomie existentă în om, sfâşierea lăuntrică şi pendularea între ceea ce doreşte şi ceea ce îi este permis după principiul: Totul îmi este permis dar nu totul îmi e spre zidire – constituie o temă importantă, simbolizată prin cele „două aripi” care „se sfâşie între ele/ Pentru trupul şoimului prăbuşit.”

Aceste contradicţii şi lupte lăuntrice dau adevărata dimensiune umană a liricii sale: „Abia de se mai vede /Din valul de lavă /Casa…/Masa…/Şi mireasa /Din rochia căreia am plecat /Să culeg laurii luptei /Cu minotaurul. /Jucărie reinventată, /Merg fără paşi /În zig-zag, /Fac târâşul /Prin labirint de cristal./

Am prins stigmate-n genunchi, /Alunec... pe coate .../ Execut saltul mortal /

Peste himera /Ce-mi râde ştirb /Ca un clown pensionar.”(Peste umărul meu)

Blitz-uri de felul: „În faţa tomberoanelor / Ticsite cu stele / Şi sticle golite de bere,/ Artiştii fără patrie / Înjunghie tăcerea” (Haina mea miroase a zi lucrătoare).

Confesiunile lirice ale Melaniei Cuc sunt de natură să încânte şi să pună pe gânduri în acelaşi timp, pentru că în ele, fiecare se regăseşte aşa cum e: despodobit de vise şi de iluzii, cu speranţa pitită undeva în adâncimea buzunarului mic de la piept, atât de înghesuită încât, abia mai palpită. Pe locul tavernei „În care mi-am jucat /La pont /Visul şi / Inelul de logodnă, /Acolo, /

Unde / Tu mi-ai retezat cosiţa de aur /Cu foarfeca degetelor, / Mi-am lăsat amanet /Cei mai frumoşi ani din / Memoria colectivă./ În odaia /Cu străluciri de şiş /În loc de opaiţ, /Candidat la alte speranţe /Îmi scriu rugăciunea / Direct /Pe faţa albă de masă. /Miroase a fluturi şi a insectare /Mâna mea /Ce adună firimituri /Şi spaţiile libere dintre silabe.”

Toate, absolut toate poemele sunt remarcabile – şi, o dată sfârşit de citit volumul, simţi nevoia imperioasă de a-l relua. Este o carte de care nu te poţi despărţi lesne. Îţi devine foarte necesară şi revii ca la o veche iubire neconsumată, care ţi-a lăsat un spaţiu de jind de nesuportat. Şi abia când revii, înţelegi şi de ce: eşti tu, cel care-o scrii cu cerneala inimii şi în acelaşi timp, eşti cel care o citeşte, care-i frunzăreşte cuvintele şi-i soarbe aromele. E mirosul propriei tale epiderme impregnat în suportul de hârtie cu palimpsest, este umoarea pe care doar aici o poţi afla, în irişii cuvântului.

Imagini dintr-un trecut-prezent-viitor, amintiri nepetrecute, cuvinte vechi, nefolosite încă, se succedă şi se suprapun peste mirosul amiezii de anul trecut, inundate de torente de mângâiere, intarsii de sărut cu vise-n durerile facerii, tandreţe-n averse şi mătase de cuvânt care uneori, taie ascuţit degetele:

„Imaginea cu internatul de fete /Şochează, /Îmi acaparează / Tot spaţiul în care / Isadora Duncan / Goală puşcă /Dansează pe /Gratis./ Vara aceea nu a existat / Niciodată! / Doar clănţănitul katiuşei / Peste un petic fierbinte de piele /Este certitudinea / Poemului / Semnat în creion chimic: /,,Al tău, /Serghei Esenin”. (Umbre fără trup).

Şi într-adevăr, într-o lume de himere şi umbre stranii ce-ţi invadează spaţiul lăuntric, doar Poemul îţi mai poate oferi o certitudine.

Autoarea se recunoaşte „Stăpân şi slugă / Al unui singur poem” - şi, de fapt, poemul acesta poartă un titlu şi o infinime de variante şi nuanţe: Viaţa. Viaţa pe care şi-a clădit-o singură, cu braţele goale, pe care a ridicat-o spre cer ca pe o casă şi care acum, la marginea cercului cu vorbele cele nespuse, o strânge prea tare, o încorsetează, limitându-i mişcările: „Cercul vorbelor mele nespuse / Se strânge prea tare / Peste mijlocul hainei. / Stăpân şi slugă / Al unui singur poem, / Nu mai am loc / În viaţa-mi, / Pe care am ridicat-o din nimic /

Pe bucăţi / Dintr-o singură / Piele de sagri.” (Scrib insomniac)

Dimensiunea spirituală este profund împlântată în sufletul autoarei

în aşa fel încât, nu se ghiceşte la suprafaţă, decât în măsura în care doreşte să arate acest lucru: „De la masa cu vinul foarte vechi / Şi pâinea de Galileea, / Doar nuntaşul Iisus îmi zâmbeşte. / Ridică paharul, / Îl duce la buzele / Arse în picuri de ceară… / Asudă. / Pocalul subţire se sparge pe dată / Şi miliardele de cioburi / Ies ca o iarbă gata bătrână, / Prin sticla subţire a Icoanei /Ce plânge.”

(În zdrenţe de purpură). Este o trimitere la prima minune făcută de Isus la nunta din Cana Galilei, când a prefăcut apa în vin şi a săturat mesenii şi pe naş cu vin ales care simbolizează jertfa de mai târziu.

Dar, dacă eşti atent, dincolo de aparenţe, vei regăsi evlavia şi reverenţa, nu neapărat faţă de instituţia în sine, ci chiar faţă de divinitate şi în acest sens, Melania Cuc are rolul vameşului care stă la uşa bisericii, neîndrăznind să meargă în faţă, ci doar îşi bate pieptul, rugându-l pe Dumnezeu să-l miluiască.

Poemele Melaniei Cuc sunt mici întâmplări, bijuterii şlefuite, precum lentilele lui Baruch Spinoza, ajunse la perfecţiune, fiecare unicat în felul său, cu miros de iarbă arsă, de cişmea părăsită, de asfalt încins din care creşte, din nimic, inopinat, „Un arbore de pâine. Fierbinte. Uriaş.” (Miroase a cişmea părăsită).

Şi iată cum îşi autodefineşte universul liric Melania Cuc:

Metamorfoza „Trupului / De care se bucură pământul / Ca de o gheişă autentică, / Este universul meu liric. / Negru-indigo, / Ca o aură de câine dingo / Pe care armata salvării / L-a îmbrăcat în blană industrială. / Un exemplu concludent este / Mitologia universală; / Cheia solfegiului prin care / Încerc să aduc / Imni de slavă celui mai puternic. / Un fluture în vierme se târăşte / Prin mărul Edenului. / Cine ar mai putea lipsi / Din ecuaţia asta? / Întreb şi... / Şarpele casei / Se despică în şapte / Creşte...rodeşte alcooluri / În pomul vieţii.”

De observat la Melania Cuc faptul că e un arhitect şi constructor ideal. Ea ridică edificii din cuvinte puse între anfilade, cu o măiestrie aparte, cu materiale de construcţie speciale. Edificiul Poeziei este susţinut pe pilonii nevăzuţi ai îndemânării artistice şi pe o sensibilitate pe care poeta încearcă în zadar s-o ascundă sub vălul autoironiei. Totodată, vocaţia jertfelnică a lui Manole şi chiar a Anei îi este proprie şi ea apucă mistria şi se zideşte singură în trunchiul clădirii. Doar cuvintele rămân la suprafaţă, deşi izvorăsc dinăuntru, să dea mărturie că acolo şi-a depus obolul zidarul lor, Amfilon, lăsându-ne moştenire o lucrare durabilă.

Încă din proze: Impozit pe dragoste, roman; Destin, proza, Tabete contra disperării, eseuri, Cinând cu Dracula, roman; Biografia unui miracol, proză, Şotron, eseuri, Fructul oprit, roman, Iisus din podul bisericii, proză, Fără nume, Femeie în faţa lui Dumnezeu, roman, Graal, roman, Miercurea din cenuşă, roman, Dantela de Babilon, roman – Melania Cuc atestă vocaţia constructorului, romanele sale fiind bijuterii arhitecturale de notorietate.

Melania Cuc este autoarea care pune în joc totul pentru construcţia operei sale, mai mult, se pune pe sine în joc, echilibrat şi sublim, un amestec de dulce-amar, lumină şi umbră, frumos şi urât, netezind contrastele şi făcând totul pentru a atenua ascuţişurile, denivelările dintre propriile cuvinte, care i se supun cu smerenie şi se îmbucă perfect pentru că au un liant misterios şi inefabil care le ţine: sufletul său.

Nicăieri nu poţi cunoaşte mai bine un autor decât în cuvintele sale, pentru că aici, în spaţiul acesta intim, nu se poate mistifica nimic. Ea se despoaie de orice urmă de cochetărie şi se prezintă ochilor şi inimilor noastre în splendida şi perfecta sa nuditate. Ea ni se oferă, aşa cum am spus, fără să negocieze, spunând oricui doreşte s-o asculte: Priviţi, aceasta sunt eu, cu tot bagajul meu inefabil, alcătuit din bune şi rele, aşa cum e viaţa, îndeobşte. Câţi vor să cumpere această încărcătură sublimă, rămâne de văzut, dar aproape că nici nu mai contează. Ofranda rămâne înscrisă. Ea va dăinui între pereţii, şi, dincolo de pereţii inimilor noastre, ca o preţioasă pepită, pentru vremea când ne vom simţi sărăciţi şi vom jindui, aidoma căutătorilor de comori, să descoperim aurul sufletesc al poetei.

Meditaţiile aproape picturistice ale autoarei sunt tablouri în miniatură, de natură să ne ajute să ne facem o imagine asupra rostului creatorului în viaţă şi, mai ales, preţul acestui apostolat prin cuvânt la care autorul se înjugă de bunăvoie, asuprit de o stare specială şi de nevoia irepresibilă de a comunica sentimente.

În felul acesta creaţia devine un înalt comandament etico-moral şi social care defineşte autorul. Dovadă a misiunii sale (aproape profetice!) autoarea este, aşa cum mărturiseşte: „cultivator de corali şi de perle./ Constructor de catedrale şi de caravele scufundate cu tot/ cu amforele unse/ cu mir de măsline.” (Adun roca fierbinte).

Un adevăr relevat în lirica Melaniei Cuc este faptul că Poetul – deşi se poate considera un om liber, el este, cu toate acestea, înlănţuit de forţa propriului Cuvânt şi că, aidoma regelui Midas, pe ce pune mâna, preface în aur de cuvinte: „În buzunarul şorţului meu/ De salahor fără vină,/ Lava odată răcită/ S-a preschimbat în sculptură” (Adun roca fierbinte).

Calea hărăzită ei nu este deloc la îndemâna oricui: Ca un drum ce merge/ Cu braţele întinse / Între două maluri, / Aşa / Umblu eu / Pe jăraticul în care / Inorogul alb/ Doarme ca într-o / Iarbă de astăzi cosită. / Încerc să trăiesc cu cinste / Pe acelaşi disc de încercări / Ce vin tropotind în caii sălbatici./ Frâu-i tot mai scurt, / Pintenii-n carne..../ Cal şi călăreţ, / Doar / Un geamăn care alerg / Pe urmele hergheliei / Pe care / Ignoranţa mea arţăgoasă / A alungat-o / La cer.”

Conştientă de propriul destin şi de propria karmă, autoarea dă măsura cea mai înaltă a măiestriei sale artistice, împletite inseparabil cu condiţia de om, nu întotdeauna mulţumit de propria soartă. Om şi Cuvânt se adună şi se armonizează în chip admirabil, însă, precum un cal cu un călăreţ „alergând pe urmele hergheliei”.

Dar, se pare că Melania Cuc şi-a pregătit cu migală zborul suprem şi nu se mai teme de înalt, de necunoscut, de misterul în sine, nu se mai miră, ea e deplin încredinţată că şi-împlinit destinul.

„Mi-am făcut bagajul / Din iluzii şi albii de pâine. / Plătesc scump /Jocul de-a prinselea / Licurici / Pe banda cu lipici şi hârtie. / Mi se părea că-i / Uşor să zbor, / Să mor alergând cu un pas / În faţa vagonului / Din care / Păpuşa din cârpe / Şi ruj rânced pe buze / Cântă numai pentru mine / Un cântec de leagăn.”

Amestecul de serios şi ludic, copilărie şi maturitate, vis şi trezie, miracol (transcendenţă) şi contingent, revine în majoritatea poemele şi poate, în aceasta stă farmecul, în acea stare de oniro-luciditate şi mister ce ţi-o induce lectura versurilor, deşi tu ştii că e o convenţie, dar intri în joc pe deplin conştient că te aşteaptă lucruri pline de miez şi substanţă. Şi că totul este plătit cu sudoarea purpurie a omului care trudeşte, clădindu-şi zi şi noapte universul, atât al său cât şi al altora, şi se consumă arzând precum rugul de linişte şi precum candela la căpătâiul Timpului în agonie şi el, care nu prea mai are răbdare cu oamenii.

Trebuie menţionată, abundenţa metaforelor, a celorlalte figuri stilistice, dar mai ales, faptul că fiecare text, deşi pare simplu la prima vedere, poartă cu el un înţeles, o parabolă şi are o morală.

„Ca un blestem de mamă-i / Ritualul acesta, / Tremurat / Precum o împerechere / Între păsări colibri./ Un soi de / Bocet de frunze / Peste coroana / Unei statui de regină. / Un ucigaş plătit / Sprijină universul /Într-un băţ de chibrit. / Insul cu cagulă neagră / Nu are rang, avere, /Nici iubita care / Să-i ungă rănile luptei personale / Cu uleiul rânced / Şi scump.” (În colţul gurii mele arse).

De remarcat şi dimensiunea artistică a poetei Melania Cuc, care pictează icoane pe sticlă, portrete şi naturi moarte şi scrie proze spirituale şi realistico-fantastice cu o măiestrie greu de egalat.

Înţelesul, tâlcul, nu întotdeauna se revelează şi e bine că rămâne un spaţiu intim, de neatins, ca un parfum inefabil, ca un strigăt orb şi surd de lumină, într-o fântână spartă, la care capătă acces numai iniţiaţii.

În definitiv, acestea poate fi definiţia şi rostul Poeziei, acea Fata morgana – zărită doar o secundă şi râvnită cale de un deşert fierbinte, dar arareori atinsă.

„Fata morgana /Fără chip de femeie mortală, / Fără stele în ochi / Şi fără / Şiraguri de perle / Peste ţâţele goale.../ Străina umblă printre / Maşini epocale / Şi bărbaţii / Ce traversează zebra pe roşu. / Doar / Deşertul din vitrină alb./ Glaciar / Ca un decor pentru / Osemintele eroilor din / Legiunea străină. / Unde sunt eu în acest peisaj ? / Întrebarea-i fragilă / Ca floarea de cactus / Strivită sub roca uriaşă /De cuarţ.”

Dar cât de greu se menţine echilibrul între pământescul trăirii şi cerescul gândirii sufleteşti, („Iar pământescul/ mănâncă de foame cerescul” – spunea şi Nichita) – ne-o dezvăluie chiar autoarea. Uneori, e nevoie de o spargere a tiparelor, de o forţare a uşilor şi ferestrelor sufleteşti care se încăpăţânează să rămână zăvorâte, impenetrabile şi e nevoie de câteva petarde pentru a străpunge acest zid de indiferenţă, de lene spirituală, de lâncezeală. Trezirea e absolut necesară, însă: „Impertinentă, /Sfărâmicioasă-i / Matricea luptei în numele /

Căreia / Dau buzna în scenă / Cu stomacul duhnind / De vin delevar / Şi farfuria de inox / Plină cu fructe de mare. / -Un festin gratuit, / Va să zică, / Îmi spui / Şi apoi / Brusc / Baţi din palme ; / Intru în locul tău / În jocul parşiv, / Cu mâinile-n şolduri, / Calc strâmb prin oraş, / Ca o precistă care / Nu a vrut să aibă copii.”

Discretă, timidă şi seducătoare în acelaşi timp, Melania Cuc se recunoaşte „naivă şi fără de vârstă” – cum îi stă bine unei femei, cu acea ingenuitate pe care multe persoane au pierdut-o la vârste nepermis de fragede şi ea continuă jocul său de-a fantasmele, de-a misterioasele făpturi de omăt – de-a îngeraşii dând din aripi pe zăpadă, - visele – care durează atât de puţin – dar care hrănesc şi îndestulează imaginaţia, firea sa sensibilă, delicată şi senzuală în aceeaşi măsură: „Un cercel de aramă, /Atâta doar merită să clincăne, / Să strălucească / Pe sub masca de carnaval. / Am fost / Dansatoarea pe care/ Destinul a pus ştreangul, /A legat-o la stâlp /Şi a stâlcit-o în bătaia cu flori. /Aşa am învăţat să trăiesc /Într-o sticlă de parfum bun, /Cu sentimentele la vedere /Şi sânii liberi sub soarele dimineţii, /Aşa cum obişnuieşte /Aborigena din papua guineea. / În clipa de faţă sunt / Naivă şi fără de vârstă. /Vorbesc despre dragoste / Ca despre o marcă pentru galoşi, / Asta, / În vreme ce tu … /Împătureşti ziarul / Şi-mi zici : /-De-am avea norocul /Să fim sănătoşi !”

Demersul autoarei în spaţiul trăirii nu e uşor, preţul e mare dar, Melania Cuc se străduie, de fiecare dată să facă faţă tuturor vicleşugurilor şi ispitelor inerente: „În medie, mor de trei ori pe zi /O fac sistematic, / Cu parcimonie, /

Aşa cum procedează /Cetăţeanul / Fără slugă şi fără stăpân. /Sub tălpile mele /

Apele se amestecă /Şi se despart mereu de uscat. /Doar / Cutremuru-mi taie /

Din unghii şi din /Sfârcuri de aripi.../ Zbor sub plafonul de nori, /Ca un cocor ce a crescut /În coteţ cu găinile. /-Libertatea asta-mi ajunge! /Mint ca un înger /În timp ce tu / Te laşi pe genunchi /Să-mi arăţi cum /Se înmulţesc seminţele /În humusul brun şi iluminat /Ca un brad de Crăciun.”

Melania Cuc îşi vede sufletul precum un „porumbel voiajor” care desfăşoară volute libere şi se înalţă în crugul Luminii după propria îndemânare şi după aluatul din care şi-a construit singur, aripile. Şi asta pentru că: „Între noi toţi, /Cei răi şi cei buni, (…) /Stă Biserica precum rana. /O sfântă din marmură; /Un fel de sală de naştere, /Locul în care tăcerea eclozează /Ţipând din durere... /Lângă geam, / În patul de fier nevopsit /Scutecul pruncului /Miroase a smirnă, tămâie şi lut.”

Şlefuirea elitrelor pentru zbor e o altă poruncă şi un comandament obligatoriu pentru firea poetică. Poate că nici un alt poem nu o defineşte mai bine decât Cabotin fără frac: „Stăpân absolut /Pe o lotcă plină de nuferi, /Ţin ghemul cu aţa vieţii /Legat la edec. /Ce căpcăun, /Ce Barbă –Albastră... / Ce faun îmi cântă haiduceşte /De pe buza prăpastiei ? /Buzele ameţesc. /În lumina trestiilor tremurătoare /Doar umbra mea se alungeşte /Cu un lat de văleat... /

Nu am giuvaieruri din aur /Nici terenuri de vânătoare, /Nici în ţâţă, lapte şi miere… / Totul este spectacol pe gratis; /Dans pe butoaie / Vechi de o mie de ani. / Premiera rămâne un punct gri /În care / Eu stau confortabil /Şi nu fac nimic.”

Finalurile poemelor sunt cel puţin surprinzătoare şi ele punctează ideea, şi aduc lumina necesară pentru corpusul, oarecum ocult, nu întotdeauna desluşit, limpede al versurilor. E un fel de crescendo care se încoronează la sfârşit cu o aură.

O fineţe a ironiei şi un simbolism metaforic domină spaţiul dintre cuvintele natur şi cuvintele pregătite minuţios, până totul se iluminează. Figurile de stil sunt prezente la orice pas şi dau un şarm aparte scriiturii. Melania Cuc este o poetă metaforică, de sorginte panseistică. Ea comunică adevăruri axiomatice cu aceeaşi dezinvoltură cu care ar emite consideraţii despre natură şi dragoste, sub forma unor mesaje subliminale, un fel de atenţionare şi clopot de aramă care anunţă, vesteşte timpuri năvalnice şi impetuoase care se apropie vertiginos. Depinde unde şi cum ne vor găsi aceste timpuri escatologice.

Eu sunt raţională: Dansez pe sârmă electrică. / Scot scântei pe nări /

Ca un mânz sălbatic / Prins la trăsură. /Eu sunt raţională. / Răbdătoare / Şi numai numele meu /Ia din când în când /Formă de corabie. / Cu năframa neagră, /Steag de pirat - /Umblu printre cruci albe /Din cimitirul /Cu urmele sandalelor lui / Iisus”.

Un fanar cât se poate de aglomerat şi zgomotos, cum e lumea în care trăim, e de natură să ne îndepărteze de la scopul călătoriei noastre vremelnice.

Îmi amintesc Îngerul: /Fără chip ; /Un vagabond cu chipiu / Din doc uzat /Şi buzunarele burduşite / Cu mirodenii de contrabandă. / Nisipuri mereu mişcătoare /Trag cartea-i de joc. / El /Plăteşte peşin patul tare şi /Iubirea de-o noapte. / În portul fără nume /Copiii sunt bătrâni /Şi văduvele minore. /Şandramaua plină cu iasomie / Şi cioburi din vise /Duhneşte a plăcintă cu ton”.

Încântător este şi amestecul de sublim şi grotesc, extraordinar şi comun, fantastic şi real, provocat pentru a şoca şi a trezi la viaţă şi la lumină conştiinţele. Dar cu ce preţ? Cu preţul arderii de sine pe rug: „Îmi fac curaj /

În insectarul /În care mimez că trăiesc. / Sunt cărăbuşul /Captiv în pumnul /

Nebunului /Pe care /Precista-l ţine cu capul pe braţe / Şi-i cântă leru-i ler.

(Desculţă şi despletită).

Şi în acest exil interior, plin de fantasme reale, poeta îşi găseşte reazem în Divinitate. Melania Cuc nu fuge, nu evadează din realitatea cotidiană pentru a se ascunde în turnul ei de fildeş, în cetatea ei de scăpare: Poezia. Ea a găsit altă cale: aceea de a transpune realitatea după propriul îndemn al inimii. Şi mai are meritul că stă de veghe la fruntarii şi anunţă, vesteşte ca un trâmbiţaş divin, vremile viitoare. Că strigătul ei se sparge-n bule de aer peste memoria veacului, nu mai e o noutate. Şi Ioan, Înaintemergătorul lui Isus a propovăduit în pustiu, şi Noe a continuat să-şi construiască arca, în pofida tuturor celorlalţi care râdeau de el că-şi apleacă urechea la spusele lui Yahve. Şi Iov a pătimit fără prihană şi a îndurat cu răbdare oprobiul soţiei şi al prietenilor, stând pe o grămadă de gunoi şi scărpinându-şi bubele cu un hârb de oală. Totul e să rămâi statornic în idealul tău, în credinţa şi speranţa care te cheamă din nou la viaţă.

Sacru şi profan amestecate într-un melanj armonios şi omul alegând răbdător firele de nisip dintre firele de nisip, ori boabele de neghină din grâul ca aurul. Ceea ce e cu deosebire fascinant în acest univers liric, este că amănuntul din contingent capătă proporţii şi simboluri mistice: „Fulgii smulşi din /Aripa de heruvim / Rătăcesc între cer şi pământ. / La atelierul / De perne din puf ecologic /Se lucrează în schimb prelungit.”(Doar lacrima şi mama).

Acelaşi lucru reiese şi din Femeia cu cosiţa căruntă: „Îndeasă în sticle de lapte /Aerul de rezervă. /Pune dopul, sigiliul din ceară /Pe rezerva de hrană, /Aşa... / Sprijinită pe bucăţica-i de ură / Şi pe genunchii /Distruşi de artrită. / Băiatul cu Pizza /Îi bate la uşă; / De pe sofaua uzată / Animalul de companie /

Tremură de emoţie. / E veşted numai trupul toamnei / Prin care o amantă /Umblă pe tocuri. / Gura lumii miroase / Pe mai departe /A păcate iertate /

Şi a scorţişoară de contrabandă”.

Şi cât de frumos înfloreşte simţământul pios din pământul fertil de suflet:

„Viaţa este / Aşa cum este… / În peisajul imaginat / După chipul şi asemănarea / Icoanei. / Îmi pare rău; / Nu mi-am găsit drumul / Printre urnele pline / Cu bronzul rezultat / Din crucile topite / În turele de tun, / Că ... sorb cuvintele savante / Numai cu paiul, /Ca şi cum aş savura / Nectarul din flori de mandarini / Adus direct / Din grădina Ghetsimanilor.”(Peste puntea suspinelor).

Menirea Cuvântului scris ori rostit este evidentă în poemul:

Cu buzele prinse în cuvântul / Care lecuieşte la fel de bine / Ca spiţerul cetăţii, /Vorbesc despre oameni care / Nu îşi găsesc avocatul / Întru apărare. / Iau cina la o masă plină / Cu lumânări galbene, / Sub ghirlande de / Trandafiri căţărători din instinct. / Singură mai sunt, / Doamne, / Aici, / În paradisul / Cu păsări-flori / Şi oameni ce înghit săbii / Şi flăcări / În loc de prescură”.

Melania Cuc nu se sfieşte să spună despre sine: „Sunt ceea ce sunt, / O cenuşăreasă pribeagă,- / Strivind / Sub talpă fără contur / Un chiştoc de ţigară, / Obrazul are tatuaje / Din negru de fum.” (În parfumeria cu esenţe).

Şi în altă parte: „(Dau îndărăt) S-au înmulţit păianjenii / În colţuri de ochi / Precum stânjeneii peste / Mormântul / Pe care arde un rug înflorit. / Viaţa! / Fac un pas înapoi / Pe firul subţire de aţă; / Sunt mereu zâmbitoare / Îndatorată ca o paiaţă / Ce dansează peste copaia / În care / Servitoarele şi soldaţii / Fac dragoste. / Furioşi”.

Melania Cuc a dobândit de-a-lungul anilor o înaltă conştiinţă de sine şi e convinsă că mesajul său cald va percuta şi va rezona în suflete, fiind de bun augur pentru semeni. „Este ca şi cum aş trăi / Prima zi din Geneză / Văd, pipăi, miros / Lutul pe care / Dumnezeu îl frământă / Cu mânecile cămăşii suflecate /

Şi aburi ieşindu-i pe gura / Care doineşte. / Grea-i facerea lumii / Din acest punct de vedere, / Ca o ridicare de mănăstire, / Ca un război purtat / În numele păcii imposibile. / Am tot dreptul / Şi-mi aleg orizontul propriu, / Să punctez locul / Unde se anunţă Potopul! / În deşert / Sapă arheologii, / Caută hidrocarbură, istorie, apă... / De cealaltă parte / La parterul Turnului Babel /

S-a deschis magazinul / Cu ciorapi şi mănuşi / Din lână roz de Angora”.

Cu toate acestea, poeta se simte răspunzătoare pentru valurile succesive de rău care invadează planeta şi omul nu le poate stăvili decât aşezându-şi propriul trup drept barieră: „Sunt la rând / Ce vină am eu / Că nu pot opri la timp / Acceleratul / Şi timpul probabil este / Altminteri decât / În borcanul / Cu talaşul cobaiului?! / Generaţia mea s-a născut / Scrâşnind din dinţi, / Într-un angrenaj de ceasornic / Vetust. / Degeaba mai lovesc cu pumnii, / Îmi fac loc cu coatele / Prin / Inima secundei / Ce gâfâie obeză / Ca locomotiva cu aburi”.

De aceea, nu o dată, Melania Cuc îndeamnă la atitudine civică, la ieşirea din indiferenţă: „Habar nu am: / În casete fără rezonanţă / Vorba rea umblă şleampătă / Ca o prostituată alcoolică / Pe sub felinare. / Am aflat mult prea târziu / Că... indiferenţa-i acidă, / Corozivă precum acidul picurat / Pe placa metalică / Din atelierul unui maestru / În acvaforte”.

Eternul feminin răzbate şi din ultimele două poeme ale volumului prin care Melania Cuc mărturiseşte ca la Confesionalul Planetei – cum e să fii şi să rămâi Om într-o lume în care s-au înmulţit fiarele peste măsură: „Poetul / Aş fi putut fi / Torent sau lumină, / Un testament alb ca / Primul dinte ce sparge / Gingia unui copil. / În oglindă privit, / Exerciţiul meu / Este de rutină, / Un admirabil defect / De memorie colectivă. / Cât de prost mă înţeleg / De la o vreme / Cu mine însămi / Şi cu toate / Verbele mai grele decât / Aerul! / Umbra mea e subţire, / Nedetectabilă pe cerul gurii / Ca un urmărit general / Ce-şi face veacul / În gara unde va ajunge trenul / Cu aventurierii planetei. / Impiegatul asudat şi fără chipiu / Culege muşeţel dintre linii.”

Buzunarele mele sunt burduşite / Cu hârtie de mătase mototolită. /

Cuvintele ies obraznice / Prin aţa mănuşei în care am ascuns / Porumbei voiajori. / Îţi bat la tastatura unui computer / Acatistul. / O fac din mers, /

Grijulie cu fiecare sintagmă / Care iese din rând, / Nu rimează…cu ce aş vrea eu. / Îi vorbesc de la egal la egal / Unuia ce ştie ce sunt: / -Eu sunt jos, / Tu eşti sus, / Pe culmea speranţei / De unde / Lutierul care mai sunt / Aude viori”.

Prin tot ce face şi ce scrie această prestigioasă autoare de talie internaţională, care a ajuns la deplina maturitate artistică, dovedeşte că s-a născut sub semnul fast al Cuvântului, pe care-l foloseşte drept armură ca să se apere împotriva agresivităţii vulgului şi kitsch-ului, tot mai prezente în veacul bolnav şi însingurat, unde oamenii nu se mai caută unii pe alţii, fiindu-şi suficienţi loruşi, ori nici măcar atât. Cuvintele Melaniei Cuc sunt o chemare, o invitaţie, un imbold la regăsirea demnităţii de Om de aici şi de oriunde.

CEZARINA ADAMESCU