Moartea, dragostea mea…

…aşa ar fi trebuit să-şi intituleze Cornel Cotuţiu selecţia de schiţe, povestiri şi nuvele, aşezate în ordine alfabetică, din volumele anterioare şi nu secul şi abstractul „20” al recentei antologii apărută la prestigioasa editură „Charmides” din Bistriţa.
Zic asta pentru că în mai toate scrierile ne întâlnim cu tema anunţată în titlul voit de impact al acestei cronici. Mă gândesc aici la „Întâlnirea”, unde autorul porneşte acţiunea de la un fapt-divers sinistru care, prelucrat, demonstrează calităţile unui creator de sens estetic veritabil. Confuzia de iniţiale a doi decedaţi: Florin Polog, fiul unui om de afaceri, şi Fulvia Petrovan, sora povestitorului, duce la schimbarea sicrielor acestora; fata de 16 ani trecând în lumea drepţilor din cauza unei boli incurabile – leucemia -, iar băiatul de 20 de ani - într-un accident de maşină. Povestaşul, copleşit de treburi, se întoarce acasă dintr-o ţară sud-americană pentru a asista la înmormântarea surorii; evident, călătoreşte cu avionul, dar vă las pe d-voastră să aflaţi în compania cui călătoreşte. Până să descopere greşeala cioclilor, prin mintea lui trec crâmpeie emblematice din viaţa Fulviei, fetiţa inocentă care te impresionează prin întrebările şi răspunsurile ei candide, ceea ce dovedeşte că însuşi autorul este, de fapt, un om ultrasensibil mai cu seamă când este vorba de moarte pe care nu o poate umili oricât s-ar strădui.
Leitmotivul macabru şi seducător în acelaşi timp îl regăsim şi în povestirea „Între paranteze” în care doamna Nălbaru trebuie să-şi recunoască soţul decedat în adâncurile pământului, un miner electrician bine cunoscut printre ortacii săi. Până să-i vadă trupul schimonosit, femeia rememorează dialoguri mai mult sau mai puţin casnice avute cu el din timpul vieţii.
Din „Jar acoperit cu cenuşă”, o caricatură sarcastic-contemporană a motivului iubirii shakespearene, aflăm că eroul povestitor şi iertător trebuie să se căsătorească cu fiica celui care contribuise, prin viclenie, la închiderea tatălui, care, fără îndoială, se va prăpădi în urma detenţiei. M-a surprins, însă, în această schiţă, interpretarea dialogului a două personaje după gesturi şi mimică, invizibile profanilor, gen Sancho Panza, care ţine de priceperea unui cinefil de a descrie şi trăi simultan un film mut, ca şi când cititul pe buze este o nouă aptitudine a lui C. C., combinată cu aceea de a tălmăci gândurile şi privirea, deşi este despărţit de un paravan de sticlă.
În „Noimă”, amicul povestitorului, beţivul notoriu F., - o „izmană intelectuală”, cum îl ceartă ironic -, îşi risipeşte viaţa practicând, printre pahare, pictura, desenul în tuş şi fotografia, în care, din păcate, nu excelează şi, desigur, că şi acesta, măcinat de viciu, îşi va îngropa talentele în urma unui infarct.
Cititorul merită să zăbovească în detaliu asupra povestirii cu multe simboluri „Sfârşitul orbului”; moartea soţiei cărămidarului Andreica, asociată cu dispariţia subită a acordeonistului orb, Clipotă, declanşează o multitudine de întrebări şi răspunsuri care mai de care mai controversate.
În „Spasm”, o altă eroină, Postumia, îi telefonează lui Tavi, prietenul de familie, că soţul ei, Dinu, a murit subit. Comportamentul celor doi frizează morbiditatea, bizareria: Tavi simte nevoia să se aşeze lângă defunct, iar femeia se aşază peste amândoi, însă, cum este şi normal, numai cel viu simte „trupul străbătut de frisoane” al acesteia.
Într-o altă povestire, intitulată „Un album refuzat”, o liceană îşi pierde prematur părinţii şi este nevoită să trăiască cu bunica; bătrâna, o fotografă înverşunată, o asaltează seară de seară cu pozele părinţilor, recenţi trecuţi în lumea umbrelor. Fetei i se înrădăcinează ideea că dacă se va lăsa fotografiată va muri; drept urmare va refuza să fie fotografiată. În final, obsesia devine realitate şi vor muri, pe rând, atât bunica, cât şi nepoata.
În nuvela „Un măr”, groparul Partenie este un ciudat solomonar; până şi pe piatra sa funerară şi-a scrijelit anul naşterii şi al morţii. Acesta, în schimbul muncii sale, cerea plată: bani, clopoţei şi tălăngi, pe care le atârna „în tindă, pe târnaţ, în casa dintâi, în bucătărie şi grajd”, după ce n-a mai ţinut vite. Dar şi el a dat ortul popii exact în anul prorocit, iar la înmormântarea sa - stupoare! - i-a căzut un măr „tocmai în frunte”, ceea ce a stârnit mirarea participanţilor la prohod. Din nefericire, ţiganii tocmiţi la săparea gropii sale îşi întrerup munca, deoarece dau de un colţ de stâncă. Lucrurile se precipită, popa Bindea întinde iertăciunile pe toate uliţele satului pentru a ajunge în timp util la groapă. În momentul ridicării copârşeului tălăngile şi clopoţeii mortului se pornesc, din senin, să sune. Ruperea de nori, puhoiul de ape revărsat peste cimitir vor duce la dispariţia sicriului lui Partenie căutat în zadar de feciorii săi.
C. C. îşi plimbă eroii cu dezinvoltură prin cimitire, admiră locurile de veci, crucile şi mausoleele de marmură sau de andezit mat, le descrie la filigran, cum se întâmplă în „Un fel de dezlegare”, unde atmosfera iniţială pare veselă, străbătută de umor negru, morţii, cutezători, mai că s-ar atinge şi ar comunica doi câte doi, bărbat şi femeie, încât îţi zici înfiorat că n-ar fi exclus să întâlneşti şi un violator de morminte. De altfel, în „Tremur mărunt” (povestire dedicată scriitoarei Valeriei Dascăl), o eroină cumpără bujori pentru a-i depune pe mormântul soţului, dar oferă unul dintre boboci unui tânăr care, la rândul lui, doreşte să-l dăruiască iubitei.
În general, personajele din această carte sunt fie orfane, fie văduve, în orice caz s-au întâlnit cu moartea, o aşteaptă şi suferă, la rândul lor, de alte boli tot incurabile de care se molipsesc sufletele lor: de singurătate, de lipsă de comunicare, de confesare, într-un fel şi ele sunt la graniţă cu nemiloasa purtătoare de coasă în graţiile căreia nu pot intra nicicum (vezi povestirea „Zile, la începutul cărora şi la sfârşitul cărora, s-a iscat aceeaşi întrebare…”). Vorba unui personaj pesimist de-al lui C. C.: Ce laşi în urma ta? Lacrimi, păreri de rău, nedumeriri şi nelipsitele comentarii favorabile ale amicilor, dar şi maliţioase, din partea neprietenilor.
Există în acest volum şi o povestire care ar merita introdusă într-un manual de literatură română pentru liceu, datorită complexităţii ei. Este vorba de „Aleea Castanilor”, un mixaj între două elemente: cel suprarealist – contaminarea la propriu al umanului cu vegetalul, când Grig se trezeşte dimineaţa metamorfozat într-un copac semisimţitor – şi unul postmodernist, când soţia sa, Nana, îi mărturiseşte adulterul cu o nonşalanţă năucitoare, ba îşi şi hrăneşte soţul devenit între timp un arbore desfrunzit. Această legătură dintre omenesc şi specificul plantelor o vom întâlni şi în schiţa „În cearcănul lunii”, numai că aici, Iacob vrea să taie nişte meri fiindcă de cinci ani nu mai dădeau floare şi rod.
Mai reţin din acest volum: frivolitatea dorinţelor nedisimulate ale personajelor din „Prisos” la un chef între colegii de muncă, din „Propunerea de recuperare” dorinţa de reînnodare mărturisită a unui amor studenţesc după 4 ani de despărţire obiectivă, din „Apoi…” pe cele două personaje mediocre Alexandra şi Pavel, o Tanţa şi Costel mai evoluate, Pavel sensibilizează fata dornică de romantisme – fie ele banale -, recitându-i versuri siropoase, iar în „Trei palme” un profesor este taxat de lege drept corupător de minore şi închis pentru că a încălzit la pieptul său mâinile îngheţate ale unei puştoaice. Despre prozele „Bruj şi Grui” şi „În jurul unui noroc” m-am pronunţat la timpul potrivit, dar nu înţeleg de ce C. C. se încăpăţinează să mă contrazică cu „La 11 fără 10” introducând-o în această antologie, când am demonstrat în altă parte că bucata respectivă este o piesă de teatru autentică.
Ilustraţiile d-nei Georgiana Cotuţiu la această carte sunt cu totul aparte; la urma urmei şi amprenta folosită de d-sa în locul creierului individualizează omul, aşa cum şi stilul unei cărţi pune în lumină particularităţile specifice autorului.