alp
 

Oierii din Câmpul Urmenişului

De cum treci dealul, ajungi în Câmp, un sat al Urmenişului. Trăiesc aici în jur de 150 de suflete (conform recensământului din 2002) în 30 de case, unele mai vechi, altele mai arătoase, gospodari care nu şi-au părăsit vatra. Unii pleacă pentru totdeauna, sătucul se răreşte, alţii mai revin în vizită doar. Seara se mai adună la câte unul şi ca să treacă vremea povestesc vrute şi nevrute.Femeile nu mai torc până noaptea târziu, bărbaţii, după ce-şi rânduiesc orătăniile din ogradă, cinează şi se uită la televizor. Nu se culcă odată cu găinile. Îl aştept pe Ioan Birou să facă o pauză, el întârziind în tovărăşia oilor sale. Este singurul oier rămas în Câmp. Alţii mai ţin în bătătură câteva bovine, foarte puţine la număr, el însă nu se poate lipsi de mioare. Încă pe vremea colectivului, avea vreo 10 oi, aşa, ca de sămânţă. Oile sunt animalele lui Dumnezeu, ciobănia este cea mai veche meserie din lume, îmi spune cu mândrie acesta.
În comuna Urmeniş sunt în jur de 12.000 oi. Niciodată cei de aici n-au practicat transhumanţa. Au rămas în zonă, îşi mână turmele pe dealurile sărace în verdeaţă, de multe ori pârjolite în vremea caniculei. Ciobănia de astăzi, îmi povesteşte Ioan Birou, este diferită faţă de ceea ce făceau părinţii şi bunicii mei. Ne-am modernizat şi noi. Conducem uneori turma prin celular, iar vânzarea produselor prin internet. Ioan Birou are 100 de oi, iar fiul, Dumitru, 500. Absolvent de facultate, tânărul şi-a făcut o pasiune din a fi oier, adică proprietar de oi. Nu mai sunt ca şi cei de odinioară, să ştie doar să scrie şi să socotească. Oierii sunt oameni cu carte. Îmi spune chiar un banc despre ciobani. „Se spune că un profesor – mare filolog – plimbându-se pe munte întâlneşte un cioban pe care-l întreabă: Ancestralule păstor, în posesia dumitale se află aceste minunate patrupede paracopitate? Indubitabil, îi răspunde ciobanul”.
Ciobănia nu e o ocupaţie ca oricare alta. Îi frumoasă vara când e cald şi vreme bună. Dar să stai afară când norii cad peste tine, când te hăituiesc sălbăticiunile, nu e chiar floare la ureche. Sunt perioade, îmi spune tânărul fermier, când zi şi noapte eşti între oi. În vremea fătărilor trebuie să urmăreşti fiecare oaie, altfel uneori mieii îi pierzi. Îl întreb despre valorificarea produselor: miei, caş şi lână. Îşi trage răsuflarea şi-mi răspunde cam înciudat. „Treburile astea merg prost. După ce că ne zbatem să menţinem efectivele de oi (cele de bovine scad foarte mult), nu putem vinde noi, să câştigăm după munca noastră. Adică îs produsele noastre şi noi ar trebui să câştigăm. Nu există o piaţă organizată a vânzării mieilor, a caşului. Intră în joc intermediarii, ei câştigă, nu noi. Acum preţul este în jur de 9-10 lei kilogramul în viu, la miei. Cu caşul, la fel. Vindem celor ce n-au văzut în viaţa lor o stână. Cât priveşte lâna, încă se vorbeşte prea mult. Nu ne plătim tunsul cu valorificarea lânei, şi de multe ori o aruncăm.
Ciobanii adevăraţi încep să fie tot mai puţini. Cei bătrâni se duc, încetul cu încetul, iar tinerii au alte aspiraţii. E mai uşor să stai acasă, cu ajutorul social, decât să te angajezi la oi ori să pui mâna pe sapă. Se dau bani nemunciţi, aşa că pot să spun că nu se stă la coadă pentru angajări la stână. Până atunci, treburile le facem noi, familia. Noi avem o vorbă: „Cică ar fi murit mama aia care năştea ciobani, acum mamele fac numai oameni de afaceri şi manechine”. Mă întreb aşa, cu tristeţe: Poţi concepe o stână fără ciobani sau cum vor arăta aşezările noastre fără stâne, ciobani, păcurari, câini ciobăneşti? Toate astea fac parte din istoria satelor, e o zestre ce nu trebuie să se piardă. Aşa cum o vecină de-a mea nu-şi aruncă războiul de ţesut ori cujeica, deşi nu mai ţese şi nu mai toarce, le mai păstrează şi le priveşte ca pe ceva drag. Îmi mai povesteşte interlocutorul nostru, seniorul Birou, despre câinii ciobăneşti cu care împart şi hrana, şi bucuriile, şi necazurile. Câinele ştie când sunt amărât. Mă priveşte cu multă duioşie vrând parcă să mă ajute. Despre despăgubirile cauzate de sălbăticiuni nu prea poate fi vorba. Recent un urs a dat la stână, în Şopteriu, a luat oaia cea mai dolofană şi a plecat. În ţările occidentale, despăgubirile se ridică la multe milioane de euro. La noi e altfel.
Familia oierului Birou are utilaje agricole pentru producerea furajelor. Îşi asigură necesarul pentru toată perioada de stabulaţie. Oile încă nu au ieşit pe imaş. Primăvara n-a venit cu adevărat. În Câmp, oierii măsoară vremea cu gândul la ieşirea afară, pe păşune, acolo unde până la căderea zăpezii va fi casa şi masa ciobanilor, a oilor, a câinilor străjeri, acolo va fi viaţa oierilor din satele noastre.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]