Părintele Timoftei Găurean: Fizionomia hulitorului de Dumnezeu

În această sculptură îmi imaginez fizionomia unui om care a pierdut totul din frumusețea cu care Dumnezeu l-a înzestrat în momentul creației sale.
Dacă privim cu atenție fizionomia unui copil vom vedea câtă frumusețe, câtă gingășie și puritate se oglindește pe chipul lui.
Cu trecerea timpului, de la copilărie până la bătrânețe, vom putea observa acea modificare, în timp, a fizionomiei lui.
Iată, această sculptură ne înfățișează omul fără Dumnezeu, care nu mai are nimic din frumosul creației. Fața lui e pustie, au rămas doar gura, care să se roage, și urechea, care să asculte, restul l-au părăsit, plecând într-o altă lume a plăcerilor.
În spate, vom putea observa fizionomia hidoasă a hulitorului de Dumnezeu. Nu mai are nimic frumos și uniform, toate sunt dezechilibrate, ochii lui pentru Dumnezeu sunt închiși, trăiește într-o lume a plăcerilor, a destrăbălărilor și a patimilor. Mai deschide din când în când câte un ochi pentru a-L huli, nega și disprețui pe Dumnezeu în viața lui.
Știm că uneori omul ajuns la bătrânețe este dornic să se împace cu Dumnezeu, așa că și acestuia, ajungând la bătrânețe, îi vine mintea la loc și nu se mai poate bucura de plăceri. În aceste împrejurări mintea se înfricoșează, inima se simte goală, nu-L mai are pe Dumnezeu și atunci colaborarea dintre minte și suflet naște acel șuvoi al dorinței, coboară spre gură și o îndeamnă să se roage, iar urechea să asculte, ca împreună, înălțând rugi către Dumnezeu, Acesta să-l ierte și, dacă este cu putință, să-l readucă la starea cea dintâi, la asemănarea cu Creatorul, prin curățirea sufletului și a trupului.
În casa în care Dumnezeu este hulit, harul Lui fuge, binecuvântarea Lui dispare și aceia rămân în chinuri, pradă demonilor.
Fericit mai este omul, Doamne, care poate duce o viață frumoasă și plăcută lui Dumnezeu, căci din inima aceluia nu va dispărea niciodată fiorul dragostei, iar acolo Duhul Sfânt își va face casă și va locui veșnic. Să luptăm, dar, mereu pentru a ajunge la această stare atât de frumoasă și folositoare nouă.
Despre hulitorii și necinstitorii de Dumnezeu iată ce scrie Sfânta Scriptură: „Iar către fiii lui Israil să rostești așa: <>”.
Socotesc eu că, oricum, cel ce hulește, cel ce înjură, pentru Dumnezeu este mort și Stăpânul Și-a retras toate toate darurile de la el, ca de la Adam.
Amintindu-și de toate acestea, bietul om simte fiorul dumnezeirii în inimă, lacrima săracă se coboară în geană precum bobul de rouă în zorii zilei și atunci începe a se gândi la Dumnezeuși la bunătateaLui. Dorul de Dumnezeu se așează în inima lui și așa își pleacă genunchii și fruntea până la pământ și șoptește suspinând: „Dumnezeule, de la fața Ta, Terog nu mă lepăda, dă-mi har, revarsă-Ți mila Ta spre mine și lasă-mă să te iubesc din nou. Așează Duhul Sfânt în inima mea și învață-mă ce trebuie să fac pentru a redeveni copilul Tău, iar inima să mi se înnoiască, pentru a avea, din nou, parte de dragostea Ta”.
În acestă stare, bietul om se așează la poalele crucii, se uită în sus și vede chipul lui Hristos și se întreabă: „Doamne, de ce? Da! De ce atâta suferință? Atâta rău?”
Își vine în fire și realizează că o bună parte din rănile de pe chipul și trupul Mântuitorului au fost pricinuite de el prin neascultare și lepădare de Dumnezeu. Atunci, printre lacrimi, geme și strigă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, primește-mă din nou la sânul Tău cel dumnezeiesc!”.Și, rușinat fiind, începe a striga din străfundul inimii: „Vino, Iisuse bune, în inima mea, adu cu tine și dragostea Ta, iarpe Satan îl alungă! Doamne, eu te rog nu mă părăsi!!!”.
Amin!