Povestea centrului Lumii

Sita, Un crâmpei de veșnicie la poalele Țibleșului, Ed. Karuna, 2011

Fiecare om are un centru al lui. Acolo unde inima se va întoarce mereu. Citind monografia satului Sita, scrisă de vrednicul părinte Aurelian Poptean, am rămas cu gândul că Sita poate fi satul centru unde ne-am putea găsi fiecare rădăcinile. Este o carte construită cu personaje fabuloase, izvorâte din lumea mitului. Mitul, preluat din folclor sau creat ad-hoc, este convertit la simbol, în vocaţii magice, în alegorie, în ritualuri expresive… Calea astfel străbătută a mitului este de natură a lumina, implicit un impuls spre cunoaştere.

Materia povestirilor lui Poptean e foarte bogată în semnificaţii mitice. Cultivând situaţia rară, el află lucruri inedite, de la aşezare, la istoric, toponimie, chipuri umane, toate adaptate spiritului modern. La Sita povestea există înainte de erou, l-a înglobat pe acesta care a căzut victimă tradiţionalului.

În trecut satul era un spaţiu închis, inaccesibil. Piatra şi lemnul, materii primare care domină construcţia sunt garanţii pentru trăinicia acestei lumi neclintite în cosmosul ei. Era lemnului şi vârsta pietrei: “Zidul de apărare al fiecărei case, al bisericii, al amintirilor” (“sub ocrotirea unor ziduri ca de cetate”) este un indiciu al izolării, al refuzului influenţelor din afară. Drumul inaccesibil spre sat are aceeaşi semnificaţie: refuzul de a primi orice element exterior care ar putea fi o ameninţare pentru structurile străvechi ale satului închis în matca lui.

Scriitorul se manifestă ca un agent magic, poate să se elibereze de sub tirania timpului real, cronologic, prin această carte care va dăinui peste timp. El are acces în epoci trecute sau viitoare, are posibilitatea de a îngheţa sau dilata durata, sau chiar a deplasa “felii” de timp dintr-o epocă în alta. Nimic nu-i este interzis imaginaţiei, cugetului îndrăzneţ al omului creator. Plasarea acţiunii într-un timp originar “in illo tempore” se manifestă fără forţare. Scriitorul vorbeşte cu o uimitoare familiaritate despre “vălmăşeala începutului de veac”.

Comunitatea rurală tradiţională îşi rânduieşte existenţa în conformitate cu un ethos folcloric străvechi al cărui legi cadru de convieţuire socială “solidaritatea rurală” şi “rudenia spirituală” urmăresc dăinuirea colectivităţii. În cadrul ritualurilor, ceremonialurilor, obiceiurilor care conferă notă specifică unei etnii, se disting cu claritate elemente constitutive ale lumii magice. Întâmplările se desfăşoară în mai multe etape la Sita, care repetă cu stricteţe un anumit ritual. Un cântec prelung din fluier, care mizează pe forţa magică a sunetului care se înalţă spre sunete cosmice similare.

Tema monografiei este de provenienţă folclorică, întâlnindu-ne cu basme şi colinde, poezie populară, obiceiuri de nuntă. Concepută în condiţii menite să-i asigure succesul, cartea se converteşte în “artă supremă, ştiinţă şi magie, tehnică şi cultură, sacrificiu şi încordare de energii cu simulacre şi ritualuri magice”.

Prin talent şi acea experienţă iniţiatică a întâlnirii cu satul centru, scriitorul se dovedeşte a fi un om deosebit, un om ales, cu acces la orizontul sacru al universului.

Zăpada iernilor de la Sita preia funcţiile mitologice şi arhetipale ale apei, scriitorul vorbeşte chiar de un sorb de zăpadă, reluând o imagine din mitologia populară românească: cea a “sorbului pământului”, închipuit ca punct central şi loc de trecere între tărâmuri, cu ajutorul scării cosmice a “Bradului Mărilor”.

A cunoaşte originea lucrurilor înseamnă, în mentalitatea arhaică, a le înţelege pe deplin şi, în consecinţă, a le stăpâni. Or, şi autorul monografiei află de pe urma acestei experienţe, asimilată ritului de iniţiere, care este “obârşia artei”, devenind Artist cu adevărat.

Unele sate româneşti şi-au păstrat până în vremea noastră un caracter străvechi. Aşa este şi Sita. O lume cu forme şi sensuri proprii. Una din cele mai importante probleme, pe linia deschisă a procesului gândirii şi a formelor elementare de explicaţie este şi aceea a timpului. Ţăranul român vede în timp altceva decât vedem noi, un dat cu o natură proprie, cu valori şi sensuri proprii; timpul este pentru el un produs al unei alte vieţi decât aceea în care suntem purtaţi noi. Ritmul naturii, desfăşurarea evenimentelor, a vieţii omului şi a tuturor actelor sale zilnice se produc în timp, dar în alt orizont şi în alte condiţii, cu alte semnificaţii decât acelea pe care le cunoaştem şi le folosim obişnuit. Sitarul priveşte cerul pe care îl cunoaşte atât de bine, socoteşte şi el cum merge timpul, face ca şi noi calcule şi, totuşi, gândeşte timpul într-un chip deosebit. El ştie că toate lucrurile au timpul lor şi în ordonarea în timp a activităţilor omului este o necesitate. Nu poţi face nimic la întâmplare, nimic care să aibă un punct de sprijin sau de reper în mărimile şi calitatea timpului: ”Când faci ceva, caţi să ţii seama şi de timp, fie că mergi în holdă sau la biserică. Timpu e timp, da nu-i la fel, nici în câmp, nici în casă şi trebuie să-i ţii rându. Toate lucrările se fac la timp”

Pentru sitari a trăi în lumea aceasta înseamnă a fi în timp, iar a fi în timp înseamnă a fi trecător. Omul rezistă în faţa trecerii, pentru că o priveşte ca pe o stare normală a lucrurilor, ca pe o condiţie umană, ca pe ceva propriu naturii sale. Dacă cerul se schimbă, stelele cad, soarele se împuţinează (pe anotimpuri), de ce omul ar sta pe loc? Dimpotrivă, rămânerea la nesfârşit a omului în viaţa aceasta, adică în timp este socotită de ţăranul român ca un blestem: “Nu-l iartă Dumnezeu” este o expresie curentă în legătură cu bătrânii care trec de o anumită etate.

Timpul privit în perspectiva unei curgeri neîncetate, timpul care se determină prin fapte, prin evenimente, timpul în care omul îşi trece viaţa lui de toate zilele este numit de ţăranul român veac. Tot ce alcătuieşte lumea aceasta de lucruri şi întâmplări, desfăşurarea de energie, gând şi faptă omenească, tot ceea ce se petrece în cadrul şi ritmul lumii acesteia se întâmplă în veac.

În sistemul credinţelor satului tradiţional, cele două lumi sunt despărţite categoric şi net: lumea de aici şi lumea de dincolo, lumea timpului şi aceea a veşniciei. Eternitatea însăşi nu există fără o prezenţă în timp, fără o manifestare temporală. După cum timpul nu poate fi înţeles fără existenţa umană, la fel eternitatea nu poate fi înţeleasă fără existenţa lui Dumnezeu. Aici intervine, pe cărarea sufeltului, şi părintele Aurelian Poptean. Legat cu credinţa sa de fiinţa eternă a lui Dumnezeu, ţăranul român, deşi parte dintre cele schimbătoare, supuse deci timpului, trăieşte prin această participare într-o perspectivă a eternului.

Începutul şi sfârşitul în viziunea de viaţă a ţăranului român, apar atât de deosebite faţă de concepţia ştiinţelor naturii, încât cu greu mintea noastră obişnuită cu noţiunile acestei ştiinţe poate să le cuprindă. Pentru cultura modernă, aceea a ştiinţelor pozitive, sfârşit înseamnă moarte, înseamnă dispariţie totală, înseamnă neant. Aceasta pentru că ştiinţa foloseşte timpul ca pe ceva linear, fragmentat în trecut, prezent şi viitor şi măsurat cu lungimi. Pentru ţăranul român sfârşitul există după cum există şi timpul, nu în sens cantitativ, ci în sens calitativ, cu posibilităţi de totală prefacere. Sfârşitul timpului nu este în timp, ci dincolo de timp, în eternitate.

Facerea lumii şi Judecata de apoi sunt stâlpi de sprijin ai minţii. Timpul merge fără încetare între aceste două momente. Omul religios priveşte altfel Timpul faţă de cel nereligios: primul refuză să trăiască doar în modernism, în “prezentul istoric”, luând ăn considerare Timpul sacru, sperând în Eternitate. Pentru un credincios liturghia se desfăşoară într-un Timp istoric sanctificat prin întruparea Fiului Domnului. Timpul sacru, reactualizat periodic este un Timp mitic, un Timp primordial, neidentificabil cu timpul istoric, un timp originar, niciun Timp neexistând înaintea realităţii povestite de mit.

Prinşi în plin proces de globalizare şi în acelaşi timp confruntaţi cu o vastă problematică a afirmării identitare, cosmetizăm pe loc „tradiţiile“ şi încercăm să le vindem, frumos ambalate, ca produse reprezentative. Şi încă, le impunem ca brand de ţară pe piaţa europeană. Părintele Poptean ne duce în toate camerele casei sitarilor pentru a admira paturile frumos împodobite cu cuverturi şi pline cu perne cu „funduri în ceară”. Au o mulţime de costume populare şi, bineînţeles, vestitele ţoluri călduroase, grele de 8 kg., ţoluri de clasa întâi, duse la vâltoare de 3 metri late şi de 3 metri de lungi şi ajung la 2, „atâta le poartă apa până le îngroşă şi îs de un umăr”. Lada de zestre a fost înlocuită cu mobilier modern, ţolurile, cu plapumele sintetice. Nevestele tinere sunt doamne, nu mai torc, nu mai ţes.

Câţi dintre tinerii de azi mai ştiu ce înseamnă portul popular? Câţi dintre noi mai ştiu cu câtă trudă, amestecată în acelaşi timp cu sentimentul de dragoste şi nerăbdare, lucrau bunicile noastre la războiul de ţesut în lungile nopţi de iarnă, pentru a găta hainele pentru membrii familiei în timp util? Femeile se întreceau în arta cusutului, iar modelele erau ţinute în secret, până în momentul în care, în ceas de sărbătoare hainele erau etalate în faţa tuturor consătenilor la biserică, sau la jocul din sat. Costumul naţional este purtat astăzi de puţini oameni din lumea satuluiu, cu precădere în localităţile unde tradiţiile populare au fost ridicate la rang de artă. Dacă vom ştii cum să ne valorificăm cultura populară, cu siguranţă aceasta ne va aduce o multitudine de turişti străini în pensiunile agroturistice din România. În Bistriţa-Năsăud cei mai renumiţi pentru păstrarea tradiţiilor sunt locuitorii din zona Năsăud. Aici mai sunt confecţionate încă renumitele clopuri cu pană de păun, unice prin frumuseţea lor în lume. Astăzi tinerii nu mai prea îmbracă costumul popular decât la serbările şcolare, şi atunci cu mare greutate, căci hainele acestea sunt din ce în ce mai incomode.

Pentru locuitorii din Sita părintele Aurelian Poptean a scris un volum care vorbeşte despre dorulile lor. În el se regăsesc toate ocupaţiile şi meşteşugurile acestor oameni de pe valea unde se aude mai întâi doina şi apoi răsare soarele. Părăsim Sita şi meleagurile descrise de Rebreanu şi Coşbuc în cărţile nemuririi, cu gândul că prin oameni ca părintele Aurelian Poptean tradiţiile nu vor dispărea niciodată.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]