Poveştile Enciului, retrăite într-o zi de iulie

„Există un loc pe care-l port mereu în mine, cu mulţi tineri coborând seara din deal, de la vie, cu grădini mirosind a legume proaspete, în care stogul de grâu aşteaptă batoza şi unde în curţi adie un miros de pâine proaspătă scoasă din cuptor, iar alături, pe gard, cocoşul pintenat cântă bărbăteşte, alături de oale de pământ aşezate cu gura în jos, iar livada, cu crengile până la pământ, stă să dea în pârgă”. Locul acesta este satul Enciu, cel de odinioară. Aşa vorbeşte, cu oarecare nostalgie, unul din fiii aşezării, Veluţ Mureşan, cel care ori unde s-ar duce poartă cu el satul.

          De la intersecţia cu judeţeanul ce aşteaptă a fi asfaltat, până la Nuşeni (promisiuni sunt), intrarea în Enciu (comuna Matei) se face ca printr-un tunel al timpului. Verdeaţa, de o parte şi de alta a drumului, te face să crezi că intri într-o lume cu totul specială până când, la câteva sute de metri, cerul se deschide şi zărim primele case. Nimeni pe uliţe. Nu este chiar dimineaţă, e trecut de ora 9, dar parcă satul încă nu s-a trezit. Lângă şcoală (impropriu spus, fiindcă aici nu mai învaţă nimeni. pe vremea directorului Hulpe erau în clasele primare vreo 40 de elevi, la care se adăugau şi grădinarii-preşcolarii) într-o curte cu acareturi ce te duce la vremurile trecute, zăresc un bătrânel meşterind ceva la un coteţ. Se numeşte Alexa Părăuan şi, îmi spune, după ce-i dau bineţe, că-i cel mai bătrân din sat. Are împliniţi 92 de ani şi trăieşte cu soţia, Maria, în vârstă de 84 ani, de 61 de ani. După felul cum lucrează, îşi face un adăpost pentru păsări, nu ai crede că a adunat atâţia ani. Are o poveste captivantă. A fost făcut chiabur, a plătit cote grele, a fost verificat, fiind bănuit că are ascunse arme, a fost hărţuit. Dar el, a rămas mereu în picioare fiindcă s-a ştiut un om drept şi cinstit, iubindu-şi, cum numai ţăranul o poate face, pământul.

          Satul Enciu, la fel ca multe aşezări rurale, trăieşte în mare parte şi din amintiri. Sunt peste 20 de case părăsite, fără stăpân, aşteptând cumpărători. Unul s-a şi găsit, în persoana îndrăgitei cântăreţe de muzică populară, Lenuţa Purja. În vremurile bune, sat mai bogat ca Enciul n-a existat prin preajmă, îmi spune înciudat, Alexandru Pavel. Aveam în Enciu patru cirezi de vaci,şase de oi şi 90 de cai. Iar pământul era lucrat gospodăreşte. Acum, dacă mai sunt vreo 15 bovine ale oamenilor. Se mai găsesc însă şi gospodari curajoşi. Îl întâlnesc pe Nicolae Prodan, venit din Corvineşti, hotărât să facă din zootehnie o afacere rentabilă. Tânăr şi în putere, creşte vreo 30 de bovine şi 85 porci. E un început. Lucrează cu familia, în vacanţă şi copiii, în rest cu soţia. „Nu-i uşor, dar cred că voi răzbi, că doar ai noştri din agricultură au trăit şi nu s-au dat bătuţi”.

          În Enciu, de o parte şi de alta a drumului asfaltat, şi în curţile unor gospodari, zăresc utilaje agricole. Unele mai funcţionează, altele sunt lăsate să se odihnească. Vasile Târnovan este pensionar. Dar nu ştie ce-i odihna. I-am făcut o poză pe tractor, în curte, în pauza de masă, împreună cu nepoţii. Poate viitori fermieri. Are o familie frumoaăs, trei fete, cu înalte studii universitare şi nepoţi. Dar nu stă să se odihnească, cum fac unii pensionari de oraş. A cultivat un hectar de păioase, 60 ari porumb, are vie, o mică zootehnie, aşa că, îmi zice, „n-ai vreme de stat la taifas”. Şi-a găsit, totuşi, puţină vreme să-mi spună o poveste adevărată.

          „În sat, ni se spune că suntem ai lui Dolaru. Bunicul şi străbunicul meu, Gavrilă şi Iosif Târnovan, au plecat prin 1900, ca mulţi ardeleni, în America. A lucrat la o fabrică de sticlă. Bunicul era şi un lider sindical, pe vremea preşedintelui Wilson. Au făcut bani mulţi, s-au întors în sat cu dolarii, au cumpărat pământ. Fiind bun meseriaş, întors acasă, a lucrat şi la o fabrică de sticlă din Turda”.

          Satul Enciu este renumit prin calitatea vinurilor. Nici în vremea colectivului ei n-au cedat şi şi-au lucrat viile, deşi dădeau cote mari. Îşi plăteau munca. Pavel Alexandru, a lui Păpuc, „deşi umbla cu opinci”, ce a slujit în armată sub trei generali, lucrează via plantată de vreo 100 de ani şi mereu întinerită. „Am o vie la Dâmbă, vreo 600 de viţe ce dau un vin ca lacrima şi bun, mai ceva decât şampania. Haideţi să gustaţi, ca să vă convingeţi”. 30 de ari de vie are în proprietate şi Griga Ioan, al lui Ricea. „Mi-am făcut acolo o colibă, ca indienii, o lucrez, o păzesc şi obţin şi un vin tare bun”.

          În Enciu, anul acesta fructe nu sunt. Îngheţul din aprilie a distrus totul. Doar viţa-de-vie v-a înveseli aşezarea. Nici albinele n-au cules încă la Enciu, ne-o spune un renumit apicultor, Grigore Bozeşan, care deşi şi-a aşezat stupina „La Cruce”, în speranţa intervenţiei divine, recolta este încă slabă. „Ceva se întâmplă cu natura asta”, răbufneşte cu vădită tristeţe stuparul.

          Consilierul Viluţ Cozac era plecat după poştă. Este şi poştaşul satului. E abonat la „Răsunetul” şi le mai spune celor ce se adună la Cooperativă, noutăţile apărute în ziar. Astăzi, îmi spune soţia acestuia, Dana, este zi de pensie. În fiecare casă, peste 100 la număr, există un pensionar. Cu bani puţini îşi duc traiul cu speranţa că mâine va fi mai bine. Am reţinut şi câteva dintre păsurile encenilor: e vorba de pădurea Dumbrava, de un Monument al Eroilor (cine-şi mai aminteşte de bărbaţii văduvelor Maria Pop, Carolina Târnovan, Raveca Târnovan, Maria Băban, Nastasia Bidian, Maria Butuc, Maria Părăscan, Ludovica Pop, Ioana Pop, Ana Suciu, Domniţa Lăcătuş ce şi-au pierdut ce au avut mai drag pe lume). Un monument, o cruce merită drept recunoştinţă. Şi o monografie, deşi profesorul Mircea Prahase a scris o frumoasă şi documentată carte despre Enciu.

          După vreo patru ore de documentare în Enciu, din discuţiile cu mulţi săteni, aproape fiecare a vorbit cum nu se poate mai frumos, cu sfială, chiar cu smerenie şi multă dragoste, despre „părintele nostru”. „Este părintele tuturor, a celor tineri şi bătrâni, a celor bolnavi şi sănătoşi, a celor cunoscuţi şi necunoscuţi, este al nostru. Vine pe la noi, pe acasă, ne ajută cu vorba bună şi nu numai, iar la biserică auzim cuvinte spuse ca dintr-o gură de aur. Este tare rugător”. Nimic exagerat din ce am auzit. Părintele Daniel Călăuz, de aproape trei ani în Parohia Enciu, parcă-i de o veşnicie. Nu atât că a schimbat totul sub aspect gospodăresc, dar cel mai important, a devenit cu adevărat doctorul sufletesc al enoriaşilor săi, încercând să-i adune ca un părinte iubitor şi să-i călăuzească pe calea mântuirii.

Comentarii

10/07/20 17:05
Cornel Huciu

Frumoasa poveste, il felicit din suflet pe Velut Muresan un fiu al satului (ca si mine de alt fel), care traieste cu emotie si multa detasare amintirea copilariei noastre. Exact aceleasi emotii ma cuprind si pe mine cand ma gandesc la ani copilariei, cand alergam prin praf prin sat, si era asa de frumos. Ce n-as da sa mai pot repeta aceleasi senzatii. M-am regasit in povestile concetatenilor mei, care povestesc cu haz si din suflet cele traite de-a lungul vietii pe aceste meleaguri ( intradevar divine) unde mi-am petrecut si EU primii pasi din viata.Sustin din toata inima mea asemenea initiative si abia astept si altceva care sa ma surprinda cu adevarat (ca si acuma dealtfel).

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5