PREDESTINATIA PROTESTANTA

Daca numai Dumnezeu lucreaza mantuirea omului, inseamna ca din partea acestuia nu exista si nu poate exista vreo al luicontributie in opera mantuirii. Iar daca totusi unii oameni se mantuiesc, iar altii se osandesc, aceasta nu se datoreste oamenilor, ci numai lui Dumnezeu, Care voieste ca in unii sa invinga piedica pe care ei o opun mantuirii, iar in altii nu. Astfel apare in protestantism doctrina predestinatiei.

Dupa protestanti, in general, predestinatia este vointa vesnica si absoluta a lui Dumnezeu, pe de o parte, de a-I alege pe unii oameni spre mantuire, iar pe de alta, de a reproba sau a-I respinge pe altii.

In forma ei extrema, si anume ca predestinatie absoluta, aceasta doctrina o gasim formulata de Calvin, care o defineste astfel : »Numim predestinatie acel decret etern al lui Dumnezeu, prin care a hotarat ce trebuie sa faca orice om, caci nu spre destinatie au fost creati toti, ci unira li s-a hotarat viata vesnica, altora osanda vesnica. Deci dupa cum a fost creat cineva spre un sfarsit sau altul, il numim predestinat spre viata sau spre moarte »(Institutio, 3, Opera selecta, 4,1931, p. 370). Calvin aduce o serie de argumente spre a justifica predestinatia sub aceasta forma, subliniind ca Dumnezeu nu procedeaza arbitrar, daca pe unii ii predestineaza la fericire, iar pe altii la osanda, ci o face aceasta pe baza dreptatii Sale, pentru ca de la sine si prin ei insisi toti oamenii sunt vrednici de osanda. Prin aceasta doctrina Calvin a voit sa inalte majestatea lui Dumnezeu, Care pe toate le face dupa cum voieste.

Pe langa faptul ca predestinatia absoluta n-are nici un temei scripturistic, aceasta este absolut gresita si din punct de vedere logic,si din punct de vedere teologic. Din punct de vedere logic, face de predestinarea unora spre mantuire, iar a altora spre osanda fara considerarea faptelor lor, este un nonsens, daca toti oamenii sunt la fel de pacatosi si sunt vrednici de aceeasi soarta. Din punct de vedere teologic, prin faptul ca pentru cei predestinati la mantuire Dumnezeu Isi manifesta mila Sa, iar jurpentru cei predestinati la osanda dreptatea Sa, Calvin separa nejustificat mila de dreptate, Dumnezeu devenind astfel nu un judecator drept, ci unul partinitor si nedrept, deoarece pe cei reprobati ii osandeste fara vina, de vreme ce ei n-au nici o posibilitate de a se decide pentru colaborare cu gratia. Aceasta conceptie despre mantuire face de prisos faptele bune, unii reformatori sustinand chiar ca ele sunt pagubitoare pentru mantuire. Dupa protestanti, numai credinta indrepteaza, ea fiind inceputul, mijlocul si sfarsitul mantuirii. Protestantii ignora elementul pozitiv al indreptarii,dragostea.

De asemenea ei au separat sfintirea omului de indreptare, formuland o invatatura fara fundament in Scriptura. Indreptarea ca hotarare juridica nu are temei in Sfanta Scriptura. Daca Dumnezeu il declara drept pe un pacatos, cum afirma protestantii, este necesar ca acesta sa devina drept in realitate, prin innoirea launtrica a lui. A spune insa ca Dumnezeu il declara drept pe un pacatos pentru Hristos, inseamna ca Insusi Dumnezeu este nedrept, atunci cand il declara drept pe cel nedrept. Dumnezeu nu apare ca un Parinte iubitor si dornic de mantuirea tuturor, plin de dragoste fata de om si intr-o legatura parinteasca cu el,ci apare ca un judecator lumesc, care il iarta pe pacatos numai din cauza dreptatii Fiului Sau, fara de a se interesa de starea morala a acestuia. Protestantii nesocotesc total dragostea in favoarea credintei in procesul mantuirii, cand, de fapt, intre credinta si dragoste este o legatura inseparabila.In rai credinta va lua sfarsit, dragostea ramane totdeauna.