Preot Vasile Beni: DESPRE SINGURĂTATE

Hristos a ÎNVIAT !

Textul Evangheliei duminicii a patra de după Paşti: „În vremea aceea, fiind sărbătoare, S-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăcea mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, de orice boală era cuprins. Atunci, era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta văzându-l zăcând, şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a Lui bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci, ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel Care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: cine este Omul Care ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu ştia Cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău. Atunci omul s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut pe el sănătos. (Ev. In 5, 1-15) Aceasta a fost cea de-a treia minune săvârşită de Mântuitorul. Şi iată că, Biserica a rânduit ca amintirea acestei vindecări să fie sărbătorită în mod special şi i-a rânduit o duminică din an, a IV-a după Înviere, tradiţia numind-o „Duminica Slăbănogului”. Istorisirea acestei minuni ne este descrisă în 15 versete din Evanghelia de după Sfântul evanghelist şi apostol Ioan în capitolul 5.
Ce este singurătatea? O simplă întrebare cu răspunsuri multiple. Şi spun acest lucru pentru că fiecare dintre noi am experiat acest sentiment neplăcut. Singurătatea nu înseamnă doar lipsa companiei, ci sentimentul părăsirii în viaţă de toţi şi de toate. A fi singur înseamnă a vedea în cel de lângă tine o lume aparte, zăvorâtă în ea însăși. Singur în viaţă - ce cumplit nonsens. „Să nu fie omul singur pe pământ” - este nu numai o constatare divină ci, mai ales, o sfântă poruncă. Slăbănogul de la Vitezda era un om singur. „Doamne, cât mai sunt de singur şi cât de pieziş” - oftează marele Arghezi. Singurătatea este resimţită în mod diferit de fiecare dintre noi. Pentru unii, ea se prezintă ca o absenţă, ca o lipsă „a ceva” sau „a cuiva”. Pentru alţii, dimpotrivă, semnifică un mod de existenţă firesc, fără prea multe „complicaţii”. De aceea, sentimentul singurătăţii trebuie înţeles numai raportându-l la dimensiunea interioară şi subiectivă, individuală şi personală a existenţei umane. Există multe situaţii în care oamenii se pot simţi singuri. Un copil abandonat de părinţi se poate simţi „dat la o parte”, izolat. Şi un adolescent „neînţeles” de cei din jurul său se poate simţi însingurat. Un om matur se poate simţi pustiit de singurătate atunci când îşi pierde partenerul de viaţă sau cel mai bun prieten. Te poţi simţi singur nu numai în clipele în care nu ai cu cine să-ţi împărtăşeşti durerile şi necazurile, ci şi atunci când nu ai cu cine savura bucuriile şi realizările proprii. Te poate copleşi singurătatea în faţa unui eveniment neprevăzut sau poate în clipa în care îţi dai seama că un vis s-a spulberat şi nu se va mai împlini niciodată. Există şi singurătatea din faţa morţii, ca ultimă expresie a neputinţei de a interacţiona cu cei care rămân în urmă.
Câteva aspecte ale singurătăţii Vedeţi, la scăldătoarea Vitezda fiecare se gândea să ajungă el întâi, nu vecinul. Că era mai puţin bolnav, sau mai bolnav, nu conta şi nimeni nu era gata să admită o ierarhizare a bolilor şi o ordine cât de cât firească a celor care aşteptau. Nu era niciun rând. Era luptă şi învingea cel mai tare, sau cel cu oameni mai mulţi. Fiecare se gândea numai la el. Singurătatea este una din marele nenorociri ale oamenilor. Singurătatea celor fără familie, singurătatea celor rămaşi singuri, singurătatea bătrânilor, singurătatea celor ce supravieţuiesc generaţiei lor şi care nu mai au prieteni, singurătatea părinţilor abandonaţi de copii, sau care vin să-i vadă foarte, foarte rar. Poate că le dau ce le trebuie. Dar de câte ori nu auzim din partea celor care au tot ce le trebuie: „Sunt prea singur! Mă omoară singurătatea!” Cu toţii cred că am văzut cândva, pe o uliţă a vreunui sat, bătrânei care stau şi privesc din spatele porţii zeci de minute în şir, în fiecare zi. Ei preferă să nu meargă (şi să deranjeze) în vizită la vecini sau la rude ci, pur şi simplu, doresc să stea liniştiţi şi să privească în jur. Din când în când zâmbesc şi dau bineţe şi chiar se întâmplă să întreţină un dialog, dacă trecătorului îi face plăcere să zăbovească puţin din drum. Poate părea că bătrânii aceia îşi pierd vremea de pomană. Dar, de fapt, aceşti oameni dovedesc o anume înţelepciune, cea de a socializa cu ceilalţi într-un mod simplu şi reconfortant. A privi în jur şi chiar a zâmbi cuiva este un început promiţător pentru cineva care se simte singur.
- Singurătate căutată, care le face bine unora, dar aceasta e întotdeauna temporară şi căutată din nevoia de concentrare, de meditaţie. În singurătatea sfinţilor şi a asceţilor e, desigur, o căutare a locurilor ferite de ispite, dar nici aceasta nu poate fi de durată, pentru că se transformă în accedie, despre care zic sfinţii filocalici că este o acreală a vieţii. Până şi marii asceţi caută obştile sau îşi asociază câţiva ucenici. Singurătatea dezumanizează. De aceea noi, românii, n-am ajuns niciodată, în spiritualitate, la forme extremiste de „zăvorâţi”, de „stâlpnici”, de „trapişti” riguroşi, închişi în chilii. Iar când unii s-au retras temporar, erau dintre cei cu o lungă experienţă de rugăciune, care însemna totuşi o comuniune cu Dumnezeu, care le era acestora foarte aproape şi le ţinea tovărăşie. Până şi Dumnezeu, chiar de la Facerea lumii, a zis că „nu este bine să fie omul sin¬gur” (Fac. 2, 18). Şi Iisus a spus odată: „Judecata mea este ade¬vărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl cel ce M-a tri¬mis” (Ioan 8, 16).
- Singurătatea provocată A fi singur e o mare suferinţă. Fiecare dintre noi a făcut expe¬rienţa aceasta. Gândiţi-vă fiecare în parte: când am avut o durere, parcă ne-am simţit mai eliberaţi dacă la ea a mai luat parte şi altcine¬va. Dacă a venit cineva să ne spună o vorbă bună, de compătimire şi înţelegere ne-am simţit mai uşuraţi. Fiecare din noi avem nevoie de un om. De aproapele nostru. De aceea ni se cere multă inteligenţă, multă pricepere, ca să ştim cum să ne facem un om, un prieten. Mântuitorul ne învaţă cum să ni-l facem. Ni-l facem prin iubire, ni-l facem prin comunicare, prin ieşirea din egoism. Însă trebuie să recunoaştem că de multe ori nu comunicăm, nu lăsăm de la noi şi atunci este o singurătate cauzată sau provocată care nu ne ajută. Singurătatea cauzată e acolo unde nu e comunicare, iar acolo e iad. Iadul e definit de unii teologi ca singurătate. Exclud celelalte caracteristici ale iadului şi îl definesc doar ca loc în care eşti absolut singur. Şi, ce poate fi mai rău, decât să fii absolut şi permanent singur! Unul din marii asceţi ai noştri, un român, fiind întrebat când va fi cel mai rău în lume, a răspuns: „Atunci când pe potecile dintre chilii va creşte iarbă”, adică atunci când nu va mai fi comunicare între oameni (în Patericul Românesc al Părintelui Ioanichie Bălan).
- Singurătatea celor de acasă, dar şi a celor plecaţi departe, în ţări străine! Singurătatea e de altfel marea boală a secolului, pentru că ne gândim la partea materială a vieţii şi uneori argumentat, dar nu ne gândim la partea afectivă. Dacă ne-am gândi la doar câteva sentimente ale celor plecaţi: singurătate, abandon, vinovăţie, teama că cei rămaşi nu se vor adapta noilor cerinţe, dezrădăcinare, înstrăinare. În acelaşi timp, pleacă cu speranţa de a da stabilitate materială, dar totul se transformă în instabilitate emoţională. Iar în momentul abandonului, cei rămaşi au sentimentul de nesiguranţă, vinovăţie (din cauza mea a plecat) mai ales pentru copiii mai mici, care nu înţeleg nevoile materiale. În momentul abandonului, copilul rămas cu unul dintre părinţi sau cel mai adesea cu bunicii, devine instabil, absenţa mamei, a contactului direct, îmbrăţişări, mângâieri, puterea exemplului, influenţează negativ devoltarea emoţională a copilului.
Câteva scurte concluzi
- De fiecare dată în viaţă când avem probleme şi cei dragi ai noştri nu ne pot ajuta să nu uităm că nu suntem singuri, pentru că „Dumnezeu este cu noi”.
- Vedeţi, Dumnezeu ne ajută de atâtea ori şi ne răspunde la rugăciuni, să căutăm ca şi noi să fim mai receptivi la durerile şi la nevoile altora. Să nu uităm niciodată de om, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea
- Orice necaz am avea să nu ne pierdem speranţa. Slăbănogul din Evanghelie nu-şi pierduse speranţa timp de 38 de ani. Venise, iar şi iar, la scăldătoarea cu minune, încrezător de fiecare dată că „îşi va găsi omul”. Omul care să-l arunce şi pe el în apă şi încă cel dintâi. E un model de speranţă neîmpuţinată. E un exemplu de biru¬inţă a răbdării şi a speranţei.
- Să avem credinţă, pentru că ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu, pentru că frumos glăsuieşte poetul şi cu aceasta vreau să şi închei:
„Multe ai pierdut în lume
Şi vei pierde tot mereu
Dar să nu-ţi pierzi niciodată
Credinţa în Dumnezeu”.
Amin!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]