ŞANTIER LITERAR: Olimpiu NUȘFELEAN - George Coșbuc și lirismul aparențelor

George Coșbuc este un poet emergent. El potențează convențiile literare și apoi iese îndată din ele, pentru se promova într-o actualitate continuă. Ia mereu, în cele mai neașteptate situații, chipul actualității. Inspiră interogații, dar mai ales creează mereu condiții de a trăi poezia în stare de beatitudine.
Este G. Coşbuc un... modern sau, mă rog, un postmodern? Întrebarea rămîne retorică şi, în fapt, deschisă. Nu are neapărat relevanţă în aproximarea liricii poetului. Deşi, în ciuda prejudecăţilor şi a convenţiilor lăsate încă în joc, sînt multe de spus pe această temă. Poate fi poetul acceptat ca „un tehnician al intelectualităţii şi al magiei limbajului”, cum ar putea să se exprime un Hugo Friedrich? Credem că da. Chiar dacă avem în vedere desincronizarea de relaţie dintre literatura română şi literatura europeană în genere şi fiind conştienţi de riscul operării unei asocieri forţate, merită să amintim afirmaţia lui Stéphane Mallarmé dintr-o scrisoare din l885, doar cu cîţiva ani înainte de publicarea primului volum coşbucian: „Cu cît extindem mai mult conţinuturile noastre, şi cu cît le diluăm, cu atît trebuie să le fixăm în versuri limpede marcate, palpabile, de neuitat.” Am putea evoca acum acea dilatare a universului solar, pe care Coşbuc o exprimă cu atîta rafinament stilistic. Şi am putea vorbi şi despre neantul ce cucereşte frumuseţea formelor, cîştigă expresie într-o existenţă spirituală, recîştigînd strălucirea logosului, a unui logos „neexprimat”, imposibil de exprimat, precum sfîşierea trăită de tînăra fată din „Cîntecul fusului”.
Recunoscînd şi el că „interesul strict poetic pentru lirismul coşbucian a scăzut îndeajuns de mult”, şi asta în vreme ce „s-a născut şi a înflorit poezia lui Arghezi şi Bacovia, a lui Blaga şi Barbu, a lui Vinea şi Philippide” şi că „un Lovinescu înlătura cu desăvîrşire din actualitate versurile lui Coşbuc; iar tinerii poeţi de azi nu manifestă decît arareori afinitate cu bardul ardelean”, I. Negoiţescu, pornind de la G. Călinescu şi Vladimir Streinu, îl aşează pe poet sub o zodie estetic evoluată, apropiindu-l de G. Bacovia, Ion Barbu sau Radu Stanca, Macedonski ş. a. Fără să-l supunem programelor moderniste, vom putea găsi oricînd tendinţe moderniste „ascunse”, pe care opera le conţine în măsura în care exprimă trăirile unui poet cuprinzător, care, vorba lui Rebreanu, trăieşte numai pentru poezie. Deliberat sau nu, direct sau indirect, epoca literară își pune amprenta, cu toate caracteristicile ei, pe un suflet simţitor.
Aşa cum se întîmplă şi în „Cîntecul fusului”, neexprimatul se exprimă. Negaţia se transformă în afirmaţie, neputinţa – în putere. Manifestarea înstrăinării, a unui spirit înstrăinat, cîştigă caracteristicile unei modernităţi ce reformulează tradiţia, difuzul spirit romantic, în direcţia atingerii deplinătăţii în ceea ce priveşte „rotirea în sine a cosmoidului pe care îl constituie limbajul poetic” (v. Stéphane Mallarmé). Esenţa se manifestă în aparenţă, într-o aparenţă care, prin imaginea poetică, dă expresie şi consistenţă, dă suflu esenţelor. Manifestîndu-se ca un înveliş nesfîşiat, o asemenea operă generează uşor un lirism al aparenţelor. Al „aparențelor” fericite.
*
Are opera lui Coşbuc, azi, o problemă de receptare? Nu mai mult decît altădată. Opera a fost mereu în căutarea actualităţii. Poetul îşi face din tehnică o problemă de actualitate. Dar nu în sensul actualităţii… formale. Poezia modernă a renunţat la ambiţiile ritmurilor şi ale rimelor, la atingerea desăvîrşirii formale, dar acest gest nu poate afecta în mod categoric arta formală a poemelor coşbuciene, chiar dacă estetica subsumată ar intra în declin. În poezie, ceea ce a fost cîştigat rămîne cîştigat. Numai lenea critică poate altera valorile. Gustul public, biciuit de mode, poate renunţa la obişnuinţe. Poezia lui Coșbuc nu este epuizată. Poezia sa este, poate, uitată, din varii motive, care nu sînt întotdeauna literare. Pe temele ei s-au pronunţat, de-a lungul anilor, toţi marii noştri critici. Sentimentul de deplinătate a receptării operei nu a fost însă atins. Critica literară, fără să-şi fi limitat deliberat aplicaţiile pe textul coşbucian, a trăit o nedeclarată inhibiţie în faţa imensei popularităţi a operei. Cu toate bunele ei intenţii şi cu toate marile ei cîştiguri exegetice, n-a reuşit să se ridice la înălţimea acestei popularităţi. Şi apoi, cînd popularitatea a scăzut, exegeza a mers înainte cu motoarele la turaţie redusă. În Istoria sa, G. Călinescu îi acordă poetului un spaţiu generos, dar nu ştiu dacă, prin imaginea critică edificată aici, criticul nu induce o anumită reticenţă în abordările critice ulterioare, ale noilor valuri critice. În spiritul său „balzacian”, criticul este exhaustiv în analizele unor aspecte ale vieţii şi creaţiei poetului, dar el se opreşte mai întîi la creaţia minoră a poetului, ca să treacă mai apoi spre „grupul de poezii pure”. Insistînd asupra creaţiei poetice minore, adaugă noi suspiciuni de receptare a operei. Exegeza de mai tîrziu, în cea mai mare parte în spirit călinescian, va cultiva inhibiţii legate şi de „marea inegalitate a operei” (v. G. Călinescu). De fapt, o parte din efortul critic de mai tîrziu se va consuma în preocuparea de „a verifica actualitatea” operei, şi spunem aceasta folosindu-ne de o sintagmă aparţinînd lui I. Negoiţescu.
O problemă de receptare ar putea fi vocabularul. Din uzul public dispar cuvinte pe care opera, implicit, le păstrează. Dar cuvinte cum sînt cofiţă, covată, crîng sau dumbravă, fir de tort, fus, fuştel, grindă, laz, năframă, năier, opaiţ, opincă, peţit, pînzătură, poştie, pridvor, rădvan, roata morii, tindă, a toarce, ulicioară sau uliţă, vad, vatră, zăvor, ca multe altele, dispar din folosirea curentă, devin arhaisme, împreună cu universul pe care îl edifică, astfel încît e din ce în ce mai greu să le decriptezi simbolistica. Chiar o sintagmă precum „frunte de poet” nu le mai spune mai nimic multora. În efortul de a-l scoate de sub imperiul „ruralismului”, unii critici insistă pe relevarea culturii poetului, a rafinamentului formal, cu scopul de a accentua aspectul „intelectualist” al demersului poetic. Poate că, după ce ne vom îndepărta suficient de această operă, va veni momentul cînd vom trăi nostalgia ei şi ne vom întoarce spre ea pe o cale vădit intelectuală – învăţîndu-i din nou semnele – şi atunci aceasta se va arăta în întreaga sa „ţinută intelectuală”, ca să folosim o sintagmă din Călinescu. În privinţa vocabularului, a fost accentuată folosirea unei limbi „verzi”, ţărăneşti, dar cred că analiştii operei ar trebui să fie mai atenţi la prezenţa cuvintelor provenite din limba literară curentă, unele neologisme, care depăşesc geografia transilvană. Oare manuscrisele spun ceva despre preocuparea poetului de a-şi aduce limbajul în actualitate?
*
Copleşiţi mereu de problemele „truditului trup” (v. Grand Hôtel „Victoria Română” de I. L. Caragiale), nu avem răgaz şi nici entuziasm pentru o trăire solară, la care am avea dreptul. Modernitatea – sau, mă rog, postmodernitatea – scormoneşte mereu în adîncul sufletului nostru şi ni-l lasă răvăşit. Ne mai consolăm cu Caragiale. Trăim sub „teroarea” modelului său. Cînd scăpăm de Caragiale, ne putem odihni în Coşbuc. Dar este Coşbuc un poet „odihnitor”?
George Coşbuc este desigur un poet al entuziasmului, ajuns azi într-o societate fără entuziasm. El poate fi, trebuie să fie şi, totuşi, într-o anumită măsură, este recuperat critic. Are critica literară suficient entuziasm în proximitatea creaţiei coşbuciene? Continuă să se întindă, şi în actualitate, „o uitare injustă”, apărută încă după moartea poetului, pe care o observă G. Călinescu. S-a ajuns oare la „o formulare nouă, înnobilatoare, care să renunţe la truismele vechi”? Întrebările sînt retorice. Formulîndu-le, nu ţin să neglijez exegeza fundamentală, edificată pînă în zilele noastre, privind creaţia poetului, a scriitorului George Coşbuc. Nu ştiu dacă poetul e „lipsit de orice interioritate”, după cum se exprimă Călinescu. Poezii precum „Vîntul”, „Vestitorii primăverii”, „Numai una”, „De pe deal”, „La Paşti”... izvorăsc dintr-un eu „lăuntric”. E un lirism individualizat, foarte mult dilatat, rod al unei simţiri copleşitoare, cum spuneam mai sus. Un lirism care, desigur, copleşeşte. Pentru un asemenea lirism ai sau nu ai simţ. Nu-i cale de mijloc.
Coşbuc poate fi citit, însă, (și) în afara criticii literare. I se poate face o lectură empirică, a se înţelege... fără aplicarea unui instrumentar critic. Opera sa, foarte orală, a beneficiat de o astfel de cale de acces – dincolo de exegeză – la publicul larg. S-a răsfăţat în popularitate. Această popularitate a pălit de la o vreme. Dar, iată, ne întoarcem la o societate care devine din ce în ce mai orală. Cu ce rezultat? Nu ştim. De un asemenea tip de percepţie s-ar putea ca, la un moment dat, opera lui Coşbuc să beneficieze. Mirarea urmaşilor noştri, de care vorbea –hélas! – Gherea, poate reînvia oricînd, aducînd beneficii neaşteptate acestei opere.
Mai sîntem coşbucieni? În urmarea modelelor literare, în obişnuinţele de lectură? Desigur că nu, cel puţin în aparenţă, dar pierdem enorm. Ne raportăm la o operă pe care o evităm deliberat. Dacă l-am iubi şi citi mai mult pe Coşbuc, am fi oare mai moi în iniţiative economice, am fi mai fericiţi? Dar cum poţi fi fericit fără să te laşi înfăşurat în cuvinte fericite?

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]