Statuia lui Petru Rareș din Bistrița

Autor: Mircea Gelu Buta[1]

Dezvelirea statuii domnitorului Petru Rareș în piața care îi poartă numele din municipiul Bistrița, reprezintă un moment care încununează maiestuos închieierea anului centenar al Marii Uniri.

Domnitorul moldovean, Petru Rareș, și-a împletit spre sfârșitul Evului Mediu, destinul vieții și familiei sale, cu cel al locuitorilor orașului Bistrița, în virtutea moșteniriilor primite de la tatăl său, Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504), care în baza legăturilor avute cu regele Matia Corvin al Ungariei (1456-1490), primește Cetatea Ciceului, a căror domeniu se întindea pe Valea Someșului Mare, până în părțile Becleanului, precum și Cetatea de Baltă, situată pe Târnave, inițiindu-se astfel o modalitate de relații specifice dintre Moldova și Transilvania.[2]

Petru Rareș, care a domnit în două rânduri în Moldova, între anii 1527-1538, respectiv 1541-1546, a mărit zestrea moștenită de la tatăl său, adăugând domeniilor Ciceu și Cetatea de Baltă, pe cel al Ungurașului, Cetatea Almaș de lângă Huedin, Rodna, cu minele sale și orașul Bistrița.[3] Erau puse, astfel, bazele unor legături aparte între teritoriile locuite de Români, de dincolo și dincoace de Carpați, care vor continua, nu fără sinuozități, de-alungul sec. XVI - XVII, cu prelungiri până în cel de-al XVIII-lea veac.

Principele Ștefan cel Mare a fost cel dintâi mare patron moldovean al românilor intra- carpatici, fiind numit „domnul nostru” la Feleac, la Ciceu ori Cetatea de Baltă, adică în domenii mari cu zeci de sate românești. Al doilea a fost feciorul său, principele Petru Rareș, trecut și el în Ardeal, cu pace și vrajbă deopotrivă, dar mai ales cu faptă românească. Oștile lui au cutreierat Transilvania, și au văzut că în Rutenia de Sus până în Secuimea de Jos era numai vorbă românească și haină românească, cum spune frumos Nicolae Iorga.

Două voci străine și independente una de alta, un oficial polonez și doi oficiali habsburgici, notau aproape concotiment, în sec. al XVI-lea, legat de aceste întâmplări: „unii români au o bună parte din țara Transilvania, care ușor s-ar uni cu dânsul (Petru Rareș) pentru că au aceeași limbă, religie și tradiții.”[4] Iată de ce, istoricii, îl consideră un precursor al lui Mihai Viteazul.

Petru Rareș a fost un mare apărător al creștinismului ortodox, dar și un fin diplomat, reușind prin acțiunile sale, așa cum susține regretatul academician, Virgil Cândea, să scape Țările Române de islamizare. Ceea ce nu este puțin lucru.[5]

După Marea Unire, din 1918, românii bistrițeni au încercat să imortalizeze numele voievodului moldovean, în denumiri de străzi și edificii (Piața Petru Rareș, Casa de Cultură Petru Rareș etc.).

În vara anului 2002, oficialitățile orașului din acea vreme, reușesc să amplaseze un bust al lui Petru Rareș, operă a sculptorului Mihai Barbu, în apropierea clădirii Prefecturii și Consiliului Județean. Din păcate, după câțiva ani, mai precis în anul 2009, urzelile îndreptate împotriva românilor bistrițeni și a istoriei lor, i-au convins pe decidenți, să extragă bustul lui Petru Rareș din piața care îi poartă numele și să-l depoziteze în curtea Direcției de Servicii Publice.[6]

Sub presiunea opiniei publice, în luna aprilie 2012, bustul lui Petru Rareș a fost relocat în fața Școlii Generale nr. 4 din Bistrița, urmând ca în timp, aceasta să primească numele domnitorului (sic!). La aflarea veștii, soția sculptorului, doamna Otilia Barbu, în calitate de coproprietar, a solicitat Primăriei Orașului Bistrița, mutarea lucrării la Mănăstirea „Petru Rareș Vodă”  care a fost înființată în anul 2014 la inițiativa ÎPS Andrei, Arhiepiscop și Mitropolit.[7]

În luna noiembrie 2015, în cadrul seminarului de istorie „Petru Rareș și bistrițenii”, academicianul Ioan Aurel Pop făcea următoarea remarcă: „Retragerea statuii lui Petru Rareș din centrul Bistriței este un lucru de neînțeles, fiind vorba despre un domn român într-un oraș românesc... Dezvoltarea Bistriței, era puternic legată de piața de desfacere pe care o reprezenta Moldova, iar domnia lui Petru Rareș a avut un rol benefic în dezvoltarea Bistriței, dar și a unității de limbă și credință a românilor... S-ar înțelege retragerea statuii, dacă Bistrița ar fi un oraș din China, Germania sau din altă țară străină...”.[8]

Bistrița este un oraș din Transilvania, iar Transilvania este azi o parte a României și a Europei. Deși este locuit în majoritate de români, Bistrița, este orașul primitor a tuturor locuitorilor săi. De-alungul istoriei, au suferit și au fost fericiți, adesea în momente diferite, atât românii, sașii, maghiarii, evreii etc, dar nici suferințele și nici bucuriile nu trebuie uitate, iar amintirile trecutului reprezintă un patrimoniu de neprețuit, un atribut al popoarelor civilizate.




[1] Mircea Gelu Buta, Prof. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă, UBB Cluj-Napoca, e-mail: [email protected]

[2] Nicolae Edroiu, Petru Rareș și orașul Bistrița, în Arhivele Bistriței, coord. Mircea Gelu Buta, fascicula I, an I, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2016, pp. 41-49.

[3] Ibidem

[4] Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, București, 1989, p. 113; Ion Aurel Pop, Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în sec XIII-XVI, 1998, p. 110

[5] Sorin Dumitrescu, O jalbă cât un manual de domnie, în Arhivele Bistriței, coord. Mircea Gelu Buta, fascicula I, an I, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2016, pp. 51-59.

[6] Eugen Gheorghe, Bustul lui Petru Rareș a fost amplasat în fața Școlii Generale nr. 4, TimpOnline.ro, 8 iunie 2012.

[7] Mitropolitul Andrei, prezent la primul hram al Mănăstirii Petru Rareş Vodă de la Ciceu Corabia, Răsunetul, 21 octombrie 2015, p. 1

[8] Victor Știr, O concluzie pentru cine trebuie să audă. Petru Rareș merită o statuie la Bistrița, Mesagerul, 17 noiembrie 2015, p. 1

 

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]