„Un scriitor fără sertarul cu manuscrise, fără acea caldă intimitate a paginii văzute doar de el şi Dumnezeu, nu are surâs”

-interviu cu scriitorul VALENTIN MARICA

- Ce este educaţia literară?

- O înminunare. Şi adaug, cu repeziciune, o obligativitate. Educaţia literară va hotărî valoarea estetică a operei pe care o scrii. E ca şi cum în viaţă ai sau nu ai codul bunelor maniere. Pentru scriitor, educaţia literară este miezul scrisului său, nobleţea acestuia, exerciţiul de fiecare zi al sensibilităţii eului. Scriitorul încearcă să descopere o a doua fiinţă în interiorul său, cum se exprima Orhan Pamuk în discursul rostit la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, având nevoie de fundamente. Astfel, educaţie şi autoeducaţie, pentru a fi tu însuţi, a nu tulbura adevărul, a şti să descoperi profunzimile cuvântului, să înţelegi freamătul, bogăţia, îndumnezeirea fiinţei în opera literară, înălţările şi căderile ei. Educaţia literară o primeşti sau ţi-o faci singur, o păstrezi, o îmbogăţeşti şi o transmiţi prin scris, prin felul de a fi, prin dialogul cu cititorul, ştiind că nu poţi împuţina, ci, dimpotrivă, trebuie să înmulţeşti lumina cuvântului, puterea lui magică, emoţia, adevărul, binele, frumosul, credinţa unite în cuvânt. Educaţia literară este un continuu al scriitorului, e respiraţia lui adâncă, e un infinit al scriitorului. Nu citeam şi nu citesc fără să conspectez, să învăţ pasaje din opera citită, să le simt vibraţia, să fac analize pe text. Ca elev, ştiam Psaltirea în versuri de Dosoftei, iar ca student învăţam pe de rost pagini din Ibsen, dintr-un dor interior pentru nunta lumilor din cărţile marilor scriitori, integrat, cred, conceptului de descoperire a operei. Lecturile profunde, cele de neuitat, cele învăţate, devin puncte de sprijin pentru scriitor, atunci când dezmărgineşte lumea, cum spunea Eminescu, cuprins de adânca sete a formelor perfecte. Cred că am citat corect din Icoană şi privaz. Anii de liceu de la Samuil Micu din Sărmaşu, apoi Clujul universitar au însemnat accesul neîntrerupt la cărţile de învăţătură ale lumii, favorizând evoluţia mea literară. La Sărmaşu, distinşii profesori Tamara şi Dan Rebreanu mi-au pus în faţa ochilor Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui George Călinescu, ediţia princeps din 1941. Eram fascinat de viaţa care palpita în paginile Istoriei...Era Manualul care îmi dădea siguranţă, împăcare şi îmi crea aceea bucurie-mândrie a studiului. La Literele Clujene, alături de distinşii mei profesori, am învăţat să citesc cu adevărat, să înţeleg şi să asimilez, să scriu şi să vorbesc, respectând valorile literare şi stilistice ale limbii române, corectitudinea limbii, expresivitatea ei, fluidul ei sacru. Clujul, atunci, avea strălucire spirituală, iar eu am luat din ea pentru toţi anii vieţii.

- Cum este privită litera azi?

- Nu cu ochii larg deschişi. Lenevia spirituală a zilei e, vorba aceea, până la grindă. Când nume mari ale Academiei Române vorbesc despre ticăloşia din România, iar critici literari anunţă moartea (dezvrăjirea!) literaturii, când biruiesc, în „voioşia idioată” a zilei, suspiciunea, prostia, compromisul, mitocănia şi ni se leagă de tălpi însingurarea şi frica, litera se închide în ea, se gemuieşte, precum ariciul, spre a-şi salva inefabilul, frumuseţea, bucuria, iubirea. Vorbăria goală stă în jilţurile zilei, la fel greşeala gravă în scris-cititul zilei, nesocotit şi dezonorat „ca un diamant căzut în bălării”, cum consemna, altădată, Octavian Goga în Mustul care fierbe. Nu mai este preferată graţia literei. Nu vă schimonosiţi! - ne îndemna Constantin Noica. Reînvie acest semn de exclamare în ziua sferturilor de adevăr, când garantul literei, intelectualul, este văzut ca vietate plăpândă, vorba lui Andrei Pleşu din volumul Obscenitatea publică. Pe când noi aşteptăm ca litera mică să se facă literă mare şi litera mare, slovă.

- Ce este arta?

- După Pablo Picasso este minciuna care ne ajută să vedem adevărul. Dar, întrebarea fiind foarte serioasă, să caut răspunsul pe măsură. Arta este, desigur, nume al lui Dumnezeu şi nesaţiu’ de veşnicie. Prin artă intri în divinitatea fiinţei. Structurile de rezistenţă ale artei sunt minunile dumnezeieşti, lumina taborică şi setea de mântuire, armonia, jocul, intuiţia, revelaţia. Prin artă te poţi împotrivi răului. Dacă s-ar descuraja poetul, bunăoară, ramurile copacilor ar fi nişte spânzurători, cum avertiza Nichita Stănescu. Arta e text şi suflet, e viaţă prin care punem sufletul să vorbească despre Dumnezeu. De aceea, pâinea unui poet e mai mică, dar, o spuneam şi cu un alt prilej, este dospită din grâu curat. Poetul Cristian Popescu mărturisea cum, dacă ar simţi o distanţă între viaţă şi poezie, ar renunţa să mai scrie, aşa cum renunţă la banii pe care îi dă cerşetorului de pe treptele unei catedrale. Arta care nu bate la tâmpla vieţii, care nu porneşte din viaţă şi nu se întoarce la viaţă, e pantomină derizorie.

- De ce v-aţi apropiat până la contopire de literatură?

- Îmi amintesc ce răspundea Grigore Vieru la o asemenea întrebare într-un interviu pe care l-am realizat cu blândul Poet la Bistriţa şi la Târgu-Mureş în 1995. Îşi amintea că avea 11 anişori, că era seceta din 46 când mama lui pleca la Cernăuţi pentru un pumn de făină, iar el, aşteptând-o, simţindu-se singur, compunea versuri de frică. Eu am scris şi scriu din durere. Durerea aceea care se preface în cântare, cum scria Marele Blaga. Îl citez mult, pentru că opera lui îmi este carte sfântă. Aproape zilnic o deschid ca să înţeleg de ce sunt, acum, pe pământ. Poemul meu, Metanii peste strigătul arborelui, începe cu versurile-motto: În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt/ Ajută-mă, Doamne, să ştiu / Ce sunt pe pământ...! Am vrut să amân cât mai mult publicarea unui volum de versuri. Debutasem în revista Cronica în prezentarea distinsului poet Mihai Ursachi, am participat la concursuri editoriale la care mi se spunea că prea pun inele sub aripi de pasăre, începusem apoi jurnalistica radio care îţi ia tot timpul şi toată vlaga, volumul meu de debut amânându-şi data de naştere. Numai că, în nişte zori de zi, n-a mai fost pe pământ Cezara Codruţa şi cu cerul ei nu mă puteam juca. Cobora în cuvintele mele, avea clocot, şi, astfel, am semnat prima mea carte de versuri, Metanii. Cezara Codruţa e în cărţile mele. Frunza ochilor ei – ce pare palma lui Iisus - cade peste frunza palmelor mele şi ar putea începe veştejirea gândului nostru. Nu se întâmplă aşa. Noi sperăm împreună. Ea a îngenuncheat în zi, eu nu vreau să îngenunchez în noapte şi prin contopirea cu literatura, prin Vecernii, Cruci în deşert, Laguna umbrei, Secantă la ochiul mimozei, Ziua canonului, În naosul râului, Schitul numelui, Îndurarea amiezii, Manuscrisul de jad, Aluviuni, La Fântâna Îngerilor, Ceasornic de lut, Tăcerea magilor, Mâini de alint, Absidă pentru ziua a treia, dar şi prin Linia de contur, Vânători de inefabil, În apa Duhului, Conjugarea verdelui şi alte volume, vreau să aşez raiul pe muchia Cuvântului.

- Unde v-aţi întâlnit prima dată cu un scriitor?

- În biserica satului. Pentru mine preotul – îi spuneam Preotul Bătrân - era rupt din pagina manualului de citire al primilor ani de şcoală. Vorbele lui erau poeziile şi povestioarele cărţii de citire. L-am amintit pe Bătrânul Preot, pentru că în primul an de liceu, întâlnindu-l pe scriitorul Dan Rebreanu, în Domnia Sa vedeam chipul şi bunătatea cuvântului Bătrânului Preot din dragul meu Zoreni. Pe Dan Rebreanu l-am întâlnit când îşi pregătea pentru tipar primul volum de povestiri, în liniştea Sărmaşului de Mureş. Era soţul profesoarei mele de literatură română, doamna Tamara Rebreanu. Dacă doamna profesoară ne cucerea prin emoţia şi claritatea predării, scriitorul Dan Rebreanu a fost cel care cu dragoste părintească m-a învăţat, în casa Domniei Sale, gramatica limbii române, după cărţi ale lingviştilor clujeni, pentru ca să pot merge la admitere, la Literele Clujene, încrezător. Programa liceală de atunci nu cuprindea gramatica limbii române, care era, în schimb, obiect de examen. Îi datorez foarte mult. Când, la admitere, după lucrarea scrisă şi răspunsul oral, profesorul Mircea Zaciu mi-a spus să-l caut când voi veni toamna la facultate, certificându-mi, prin asemenea cuvinte, reuşita, înainte de a se anunţa rezultatul oficial, în momentul acela de imensă bucurie aş fi vrut să fie acolo bunii mei profesori, Tamara şi Dan Rebreanu, ca să-i îmbrăţişez în faţa domnului profesor Zaciu. În gândul meu, îi îmbrăţişez mereu. Iar cărţile de proză ale scriitorului Dan Rebreanu, Dacă vrei să fii bărbat, Iepurele sub acoperiş, Miraj, Domnul singur şi femeia nimănui, Romeo fără Julieta îmi aduc, de atâtea ori, bucuria lecturii şi a...amintirilor.

- Susţin instituţiile de cultură scriitorii?

- Sunt susţinute instituţiile de cultură să susţină scriitorii? Neputinţa financiară a instituţiilor creează scriitorul pe cont propriu. Lipseşte agentul literar şi atunci scriitorul îşi concepe opera, o editează, o distribuie etc. şi suportă consecinţele: rămâne necunoscut; pe când nume minore din alte părţi de Europă sunt traduse şi lansate la noi cu fast, ca valori literare. Este un tipar periculos. Iar impotenţa financiară a instituţiilor de a susţine scriitorul e şi mai periculoasă prin scuzele create şi, de aici, tocmai prin inactivitatea, ca să nu zic somnolenţa, instituţiilor. Unele chiar se retrag total din viaţa scriitorilor şi a cărţilor lor, sub pretextul lipsei fondurilor. Callipides este pe toate drumurile, deturnând actul cultural. Va fi foarte greu de netezit mâine ignoranţa de azi. Nu şi la Bistriţa, unde simt o cordialitate intelectuală salutară. Cred că nu mă înşel. Revista Mişcarea literară, condusă inteligent şi cu mult suflet de scriitorul Olimpiu Nuşfelean, este o instituţie de cultură, dar dintre cele pe care nu le blamăm. Dimpotrivă, revista dă onoare intelectuală Bistriţei. Dacă la Bistriţa, să rămân în acest spaţiu, iniţiativa culturală are prospeţime şi continuitate – a se vedea afişul Festivalului de teatru „Liviu Rebreanu”, bine condus de dr. Dorel Cosma, proiectele scriitoarei Elena M. Cîmpan, fluxul de actualitate culturală din Răsunetul şi Mesagerul - în Târgu-Mureş nu mai este nicio librărie unde scriitorii români să-şi poată lansa cărţile. Renumita Librarie Romulus Guga, un tratat viu de istorie literară, fiind locul unde şi-au lansat cărţi cei mai mari scriitori ai literaturii române, Preda, Breban, Sorescu, Buzura, Vieru şi mulţi alţii, a fost închisă cu barbarie şi ură. Uneori instituţiile sunt obediente. Fac regii deplorabile să dea rang unor nume ale autorităţiilor administrative sau din politică, cu încercări literare. Instituie, jenant, chiar premii speciale, de care scriitori consacraţi nu se bucură. Oricine poate să vadă elogiile aduse, chiar de critici temuţi, cum este Nicolae Manolescu, unor cărţi scrise de miniştri, parlamentari, şefi influenţi.

- Aveţi un palmares ales. Cum a fost drumul până aici?

- Cu farmec dureros.

- Cum va fi drumul din acest punct spre viitor?

- Cu mult bun-simţ. Fără grabă, cumpătat, precaut, cu înnoiri spirituale pe care ţi le dau cărţile esenţiale aflate în noua lectură şi idolii, adică autorii cărţilor esenţiale. Poezia este artă negrăbită, parcă aşa spunea N. Steinhardt. Drumul spre ziua de mâine, aş vrea să fie cât mai exigent şi cât mai mult în numele lui Dumnezeu. Va trebui să facem bătături chiar şi la inimă, pentru ca Dumnezeu să nu fugă din noi. Când scrisul literar, astăzi, e şi apă de ploaie –îl citez din nou pe N. Steinhardt - dar şi lucrare esenţială, poate am norocul să nu-mi plutească nicicând pagina de carte pe apa de ploaie. Îmi răresc voit apariţiile editoriale, înţelegând că nu tot ceea ce scrii trebuie să şi publici. Un scriitor fără sertarul cu manuscrise, fără acea caldă intimitate a paginii văzute doar de el şi Dumnezeu, nu are surâs.

- Ce pregătiţi în viitorul apropiat?

- Ar fi strigător la cer ca omida care poate să se facă fluture, să rămână pentru totdeauna în crisalida sa, dispreţuind aripile. L-am chemat în ajutor, din nou, pe Lucian Blaga…Paginile care pot fi fluture, desigur o să plece spre cititor. Un volum de versuri poate oricând să ia drumul tiparului. O să trimit în continuare Scrisorile mele literare către cerul Cezarei şi poate mă hotărăsc să-mi public teza de doctorat, Thanatosul ca ipostază a tragicului în literatura română, subiect fără de sfârşit, sau Jurnalul de reporter radio, răsturnând muntele radiofonic pe tăvile de argint ale cuvântului scris; pentru că verba manent… Sunt foarte interesante experienţele jurnalistice la microfonul Studioului Regional de Radio Târgu-Mureş, Radio România Actualităţi, Radio România Cultural sau Radio România Internaţional, cu emisiuni culturale, unele premiate la Galele Naţionale Radio sau la Festivalul Internaţional al Emisiunilor de Radio şi de Televiziune de la Ujgorod, Ucraina, unde am primit Premiul pentru Înalt Profesionalism şi Premiul pentru cel mai bun prezentator Radio.

- Cum ar fi viaţa fără cultură?

- Ca universul fără bătaia de toacă. În Arca lui Noe, lucrurile revin la normal, se ordonează, prin ansamblul ordonat al sunetelor de toacă. Cultura ordonează, civilizează sufletul, ne apără în faţa agresivităţii lumii. Se spune că numai atunci va fi bună civilizaţia lumii când se va civiliza sufletul. Suspinul spiritului contemporan vine din dezordine şi din fiinţa fără Dumnezeu. Nu demult, le-am propus ascultătorilor mei, la rubrica Clipa de reflecţie, cuvintele lui Constantin Noica din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru: Rugaţi-vă pentru cei ce rătăcesc în viaţă fără cultură, dar şi pentru cei ce rătăcesc în cultură.

- Ce pasiuni aveţi?

- Folclorul. Am făcut parte din echipe de cercetare pe teren, în zona Beiuş-Vaşcău, cu specialişti ai renumitului Institut de Folclor de la Cluj, ai Filologiei Clujene şi ai Conservatorului „Gh.Dima”, finalizând un studiu privind obiceiul de primăvară Lioara, cu o simbolistică impresionantă, publicat în Atheneum, buletin ştiinţific al Universităţii „Babeş-Bolyai”. E mult de atunci, eram student, dar nu pot uita dăruirea cu care străbăteam satele bihorene în căutarea de comori ale spiritualităţii tradiţionale. Conducea echipa reputatul profesor muzicolog Traian Mârza, alături de cercetătorii Gheorghe Petrescu şi Lucia Dubău, intelectuali de mare fineţe. Îmi amintesc cu emoţie de studenţii din echipa culegătorilor de folclor, Ioan Bocşa, Gelu Furdui, Maria Baciu, de la Conservator, alături de Dumitru Lazăr, Crăciun Parasca, de la Filologie. Cu cercetarea obiceiului Lioara, am obţinut Premiul I la un Simpozion Naţional de Folclor; pentru că eram antrenaţi într-un studiu foarte serios, cu sute de titluri bibliografice fişate, cu variante de lucru, cu preocuparea îndârjită de a aduce note de originalitate. Participam la sesiunile naţionale studenţeşti de folclor de la Oradea, Baia Mare, Bucureşti etc. cu comunicări ştiinţifice pe tema imaginii artistice în poezia populară sau legate de sincretismul genurilor în folclor. Eram membru al Cercului de folclor al Facultăţii de Filologie unde prin profesionalismul şi generozitatea universitarilor etnologi Dumitru Pop şi Ion Şeuleanu, mari profesori ai Clujului, am acumulat abilităţi de cercetare şi pasiune pentru domeniul folclorului literar. Vă spun amănuntele acestea, pentru că am nostalgia acelor ani încărcaţi în învăţătură, curaţi în gânduri şi plini de respect pentru cei care ne îndrumau profesional şi uman. La absolvire, am avut un dosar aprobat de rectorul Universităţii Babeş, acad. Ştefan Pascu, pentru a rămâne la Filologie, la catedra de istorie literară şi folclor ca asistent universitar. În ziua repartiţiei visul s-a spulberat. Era în 1972, când Cabinetul II al CC al PCR a anulat toate dosarele absolvenţilor propuşi pentru învăţământul superior. Am intrat la repartiţie, având posibilitatea să aleg între redacţia Ecoul, la Bistriţa, Şcoala Generală nr.11, azi Serafim Duicu, din Târgu-Mureş sau Liceul din Borşa. Prof. Gavril Scridon ar fi vrut să merg la Bistriţa să fac cercetare asupra operei lui George Coşbuc, mai aproape de surse, iar prof. Dumitru Pop, decanul nostru, atunci, ar fi vrut să iau Liceul din Borşa unde puteam iniţia o cercetare folclorică de amploare. A câştigat...destinul...Am ajuns cu repartiţia ministerială în bătăile inimii la Târgu-Mureş. Dragostea pentru folclor nu m-a părăsit. Nici cea pentru istoria literară. Prima mea carte este o monografie dedicată unei poete de o rară sensibilitate, Alice Călugăru, cu un destin literar şi uman tragic. Acum, bunăoară, îmi adun materiale pentru un studiu Constantin Stere. Când ni se ciuruieşte demnitatea naţională, simt că trebuie să readuc în actualitate crezul marilor români. Susţin, cu toate puterile mele jurnalistice unul dintre cele mai originale festivaluri de folclor, cel iniţiat de părintele Timoftei Găurean la Agrieş-Târlişua, pentru pâinea şi sarea curată pe care o aduce în faţa publicului, un festival pe care îl apreciezi şi tu, Menuţ Maximinian, alături de distinşi bistriţeni, dr. Vasile Filip, criticul de artă Oliv Mircea, etnologul Emilia Ometiţă Bumb, artiştii Cornelia Ardelean Archiudean şi Alexandru Pugna. Sau, am propus organizarea la Radio Târgu-Mureş a unui Colocviu Naţional privind tipologia oraţiei de nuntă şi a unui Simpozion Naţional cu tema: Bocetul în folclorul românesc.

- Un crez al omului

- Pentru că de atâtea ori, marile spirite ne-au definit străfundurile fiecăruia dintre noi, cum noi înşine nu reuşim, o să-l citez pe Nietzsche: E mai bine să pieri decât să urăşti şi să te temi, e mai bine să pieri de două ori decât să te faci urât şi temut. Sau, ce înălţare a fiinţei să poţi spune, precum Paul Claudel: Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit.

- Un crez al sufletului

- Sufletul meu ştie că i se pregăteşte viaţă în lumea de dincolo şi nădăjduieşte, astfel... Cei morţi sunt vii, se numeşte un poem scris în Ţara Sfântă şi apărut în volumul La fântâna îngerilor. Doar câteva versuri din poemul acesta: Fă-mi, Doamne, braţe mai lungi/ din lemnul nădejdii,/ să le cuprind celor ce învie/ hotarul de lapte cald, / cum cuprind,/ pe muntele moale,/ poienile Fericirilor...

Iertaţi-mă!

- Un crez al scriitorului

- Numai în Cuvânt ştiu că sunt viu...

- Mesajul care poate salva lumea

- Pe mine mie redă-mă...

De fapt, mă întreb dacă poate fi salvată lumea, când îşi admiră cu frenezie destrămarea Paradisului? Doreşte lumea să fie salvată din prăpastie? Acceptă iubirea, măsura, puterea întinse de mâinile Bunului Dumnezeu? Se sfinţea o biserică… Limba clopotului bătea în ideal, cum ar fi spus Marin Sorescu. În negura de oameni, îşi fac loc cu aroganţă oficialităţile. Li se acordă atâta atenţie, încât slujitorii la Sfântul Altar se opresc o clipă din sublimul liturgic pentru un salut de bun venit. Liturghia nu le intră mai-marilor în urechi. Vociferează plictisiţi, chiar îşi dau replici răutăcioase sau fac paradă de zâmbete. În apropierea bisericii, sub vârf de deal, un cal alb, singur, păştea încet, mângâiat de lumina amiezii ce curgea din împărăţia cerului senin. În liniştea aceea, în felul în care păştea iarba, era văzut cu siguranţă de Dumnezeu. Alături, poporul din biserică, într-o prea mare vânjoleală, cu priviri dând roata şi cu coate date vecinului, era, oare, în ochiul lui Dumnezeu sau Preabunul şi-a amânat privirea pentru un alt prilej? Cum e mai bine, ne întrebăm: să ne vânzolim în toate ale noastre, în demenţa clipei, în curiozităţi deşarte, în fastul nimicurilor sau să ştim cere, cu adevărat, de fiecare dată, pe lângă toate câte ne sunt date, să ne vadă Dumnezeu? Când omul nu e văzut de Dumnezeu şi nu vede, la rându-i, frumuseţea lumii create de Dumnezeu, poartă povara nimicirii sale. Trăim cu frenezie o flecăreală continuă – scria Octavian Paler – mulţumiţi că avem ce bârfi, fără să ne pese că ţara în care locuim ar putea fi părăsită de istorie. Aude lumea…?

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]