Andrei Marga: Frica de adevăr

O persoană sau comunitate care, în exprimări, dezbateri și controverse, nu face distincția pe verticala genurilor, nu este competitivă astăzi. Direct spus, ar fi cazul ca fiecare să delimiteze  între: „clișeu”, o cunoștință smulsă din context, care nu a mai fost verificată;  „propagandă” sau asamblarea de clișee din punctul de vedere al unui grup; „ideologie” sau proiecția acestei optici ca vedere asupra societății; „știință” sau elaborare metodică de explicații; „metodologie” sau ansamblu de proceduri pentru a obține un rezultat; și „filosofie” – interpretare a situațiilor  pe fondul cunoașterii întregului experienței.

Se pot da numeroase exemple de exprimări, relatări, adresări care violentează delimitările. Astfel, ține de clișeu o aserțiune precum „de la  cei din trecut nu poate veni soluția” – căci, dimpotrivă, oamenii au cunoștințe indiferent de epoci. Ține de propagandă   susținerea „doar în Europa este democrație”, căci democrația s-a diversificat, iar cea europeană a devenit, în unele locuri, autoritaristă. Ține de ideologie pretenția că „numai competiția duce la societate deschisă”, știind bine că fără cooperare nicio societate nu s-a putut deschide. Ține de metodologie aserțiunea „studiul formelor de proprietate este cheie pentru scrierea modernă a istoriei”. Ține de istorie susținerea că „în secolul trecut s-au trăit încercări păguboase de a revizui formele de proprietate consacrate de constituțiile moderne”. Ține de filosofie aserțiunea „în evoluția istorică, oamenii au adoptat diferite organizări, care pot fi evaluate din punctul de vedere al consecințelor pentru oameni, iar astăzi știm că, fără respect pentru întreprinzător, nu poate fi economie competitivă”. Se înțelege, exemple sunt nenumărate.

O „frică de adevăr” îi face însă pe unii să ia clișee, propagande, ideologii ca adevăruri. De aceea, s-a umplut de falsificări în jurul nostru, mai ales în anii de trecere la „societatea minciunii”, în care, așa cum constată psihiatrii, „minciuna a devenit a doua natură” a unor decidenți. In extremis, unii cred în maxima „fiecare are adevărul lui”, ba   chiar că „nu există adevăr”.

Desigur, odată cu diversificarea intereselor și pluralizarea vederilor asupra lumii, adevărul este greu de încadrat în definițiile moștenite. Însă este mai plauzibil că adevărul nu dispare, ci că se cere redefinit.

Cum se știe, moștenim o evoluție a conceperii adevărului la cei mai mari gânditori care s-au ocupat de temă. Bunăoară, ne-a rămas de la Aristotel definirea adevărului drept „corespondență” între propoziții și realitate, pe care Toma a consacrat-o, iar alții au adus-o în actualitatea secolului trecut. Kant a dat o altă definiție, privind adevărul drept „coerență” înăuntrul vieții celor care au convenit asupra valorilor conviețuirii, fără ca aceasta să însemne acces la „lucrurile în sine”. Charles S. Peirce a abordat adevărul luând ca fir  călăuzitor  „consecințele” benefice în viața oamenilor stabilite de comunitatea ființelor raționale. Gottlob Frege a legat adevărurile de „gânduri (Gedanken)”, iar gândurile conforme unei realități stabilite în mod rațional le-a socotit „fapte”. Și mai spre noi, Wittgenstein a  plasat adevărul în „jocurile de limbaj” în care oamenii se angajează. Heidegger a postulat un adevăr al „ființării specific umane (Dasein)”, marcată irevocabil de finitudinea vieții, în raport cu care a privit lumea. Rezervat, însă, față de posibilitatea de a atinge adevăruri propriu-zise, Richard Rorty a înlocuit adevărul cu „solidaritatea” (Richard Rorty, L’ espoir au lieu du savoir. Introduction au pragmatisme, Albin Michel, Paris, 1995, p. 45-54). El scria că deja la Darwin s-ar fi dovedit suficient că oamenii ajung la „justificări”, pe care le iau, cu aproximări, ca „adevăruri”.

Tocmai spre a face față complexității crescute enorm în societățile timpului nostru, Habermas a elaborat teoria adevărului drept „consens atins prin argumentare”. O propoziție este adevărată dacă cel care o propune este integru, exprimarea sa este inteligibilă și corespunde faptelor, iar propunătorul și interlocutorul întrețin o relație echitabilă.

O serie de fapte ne îndeamnă însă să privim adevărul sub încă două aspecte prea puțin cercetate. Pe de o parte, în viața oamenilor se ajunge adesea la a îmbrățișa anumite fapte și soluții, cu rațiuni certe, desigur, abandonând însă alte fapte și soluții, fără a le infirma. Ca să luăm un exemplu simplu, ne încredințăm medicinei științifice, cu avantajele ei terapeutice, părăsind medicina tradițională, care dispune, totuși, și ea, de soluții. Pe de altă parte, viitorul este inevitabil deschis, iar propozițiile care îl privesc nu pot fi excluse din viața oamenilor.

În orice situație, ideologiile, propagandele și clișeele au grijă însă să fixeze adevărul/falsul în distincții rigide. Și, desigur, să minimalizeze sau să împiedice alternativele, chiar dacă ceea ce este nu mai face față, iar alternativa este promițătoare.

Între timp, la aceste fapte s-au adăugat și alte motive de a reinteroga adevărul. De altfel, ansamblul clișeelor, propagandelor și ideologiilor denotă „frica de adevăr”, care nu favorizează nicidecum viața oamenilor.

Primul motiv ține de simpla nepricepere. S-a ajuns să se evite tematizarea adevărului, căci este prea complicat. Se discută, de pildă, diferența dintre venituri și cheltuieli și, astfel, deficitul bugetar, în loc să se înceapă cu examinarea șanselor economiei de a se dezvolta și a mări astfel veniturile – calea cea mai sigură de a echilibra un buget. Că realitatea este complicată nu constituie, desigur, o rațiune suficientă spre a ocoli adevărul, căci comoditatea nu este rezolvare.

Al doilea este un motiv politico-societal, în variante diverse. Oamenii sunt mai legați unii de alții ca oricând. În definitiv, comunicațiile au smuls din izolare oamenii și i-au pus în interacțiune, încât, în general, „culturile” nu mai sunt strict delimitabile. Doar în trecut se mai pot face delimitări de „culturi” suficient specificate, prezentul fiind diferit. Acum, fiecare „cultură” de altădată este de fapt rezultatul importurilor și, practic, o sinteză.

În lume, asupra unor oameni se petrec în continuare crime oribile, în disprețul complet al vieții lor. Atât de paroxistică este „frica de adevăr”, încât se comite strivirea celui de altă părere. Se practică din nou omorul cu o nonșalanță care trimite la altă epocă din istorie.

Mai nou, chiar „cu justiția în mână” se caută anihilarea de persoane și, cu ele, de adevăruri. În unele „democrații” de azi, „procurori” vădit nepregătiți și rudimentari își satisfac șefii arestându-le rivalii și căutând să-i distrugă sub orice motiv, oricât de fals și ridicol. „Frica de adevăr” ajunge să anuleze astfel însăși posibilitatea adevărurilor.

În viața politică din unele țări ale Europei, se încearcă astăzi oprirea schimbării prin stigmate aplicate rivalilor, precum, „antieuropean”, „antioccidental”, „extremist”, „proasiatic”, etc. Și mai nou, la noi, aceste încercări merg mână în mână cu inventarea de „înșelăciuni” pentru a-i încarcera pe incomozi. Se postulează, fie și tacit, că adevărul ar fi în posesia cuiva, iar ceilalți ar fi cazul să se plieze. Se vrea, de fapt, extirparea alternativelor, fie și în pofida democrației.

Al treilea motiv vine din dezvoltarea științelor experimental-analitice, care, la rândul ei, alimentează ideea unui singur adevăr. Lipsiți de reflexivitate și cultură, unii cred că este destul să stăpânești câteva tehnici din aceste științe ca să devii învățat. „Scientismul”, „tehnocratismul” și „antiobscurantismul” de astăzi sunt efecte ideologice.

Numai că tabloul științelor nu mai este deloc simplu. La științele experimental-analitice se adaugă astăzi „științe strategic-analitice”, „științe istorico-comprehensive”, „științe reflexive” și alte grupuri de științe. Cum arătam în Lumea ca acțiune (Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026), „unitatea științelor” de odinioară este înlocuită acum cu o unitate caleidoscopică, asigurată nu atât de metodologia clasică a științelor moderne, precum odinioară,  cât de raționalitatea abordării.

Soluția în situația de azi este reelaborarea adevărului recunoscând că adevărul este indispensabil culturii evoluate, că nu sunt soluții durabile fără adevăr, dar și că adevărul nu este monopolizabil de cineva sau de ceva. Este, ca să fim exacți, un „adevăr fără privilegiați”, pentru care trebuie lucrat din greu, luând în seamă nu doar tradiția care a îmbrățișat cultivarea adevărului, ci și pe aceea care a emis îndoieli în privința localizării lui. Soluția are astăzi la îndemână noua disciplină a pragmaticii – a celei „universale” și a celei „empirice” – care lămurește adevărul sub aspectele sintactic, semantic și, mai ales, pragmatic, adică inclusiv sub aspectul obținerii și folosirii lui de către subiecți în anume situații de viață.

Cu certitudine, azi este cazul redefinirii adevărului – o redefinire capabilă să redea o realitate divers trăită, de oameni cu variate interese de cunoaștere. Și care poate face față unei construcții a realității mult mai complicate decât s-a învățat până de curând. Spus direct, realitatea o construim ca oameni ai evului actual din acțiuni diferite  – „instrumentale”, „strategice”, „comunicative”, „dramaturgice”, „reflexive”, „emancipative”, „etice”, „în raport cu Absolutul”. Acțiunile acestea sunt, fiecare, „prealabil” al unor „științe” diversificate, care întruchipează „raționalități” diferite, între care, ca oameni, alegem pe suportul „reflecției”. Recunoașterea faptului că reproducerea umană a vieții se face prin acțiuni diferențiate, cu tipuri de știință multiple și raționalități corespunzătoare, sub cupola reflecției, are între consecințe reconceperea adevărului.

Reconceperea s-a pregătit în anii noștri pe câteva linii. John McDowell (Mind and World, Harvard University Press, 1994) a revizitat relația dintre abordarea „pasivă”, de către noi, ca oameni, a obiectelor date în experiență, și construcțiile „active” pe care le facem cu ajutorul intelectului și rațiunii. Paul Boghossian (Fear of Knowldege: Against Relativism and Constructivism, Oxford University Press, 2006) a reluat opoziția la convenționalism și a reasumat că adevărul există și poate fi stabilit. În ceea ce mă privește, valorific tradiția delimitării felurilor de acțiuni presupuse de reproducerea umană a vieții (Hegel, Max Weber, Habermas) și o dezvolt cu noi distincții, pentru a scoate din stagnare înțelegerea raționalităților, a științelor și, pe acest fundal, a adevărului.

Liniile amintite sunt însă, toate, servite de teoria lui Hegel a „fricii”, a „angoasei în fața adevărului”. Această piesă din Fenomenologia spiritului, rămasă încă prea puțin fructificată,  este istoricește punctul de plecare al cotiturii în istoria gândirii, pe care Hegel a izbutit-o și pe care o confirma relansarea filosofului, care are loc în zilele noastre (Robert B. Brandom, Wiedererrinerten Idealismus, 2015; Robert B. Pippin, Die Aktualität des Deutschen Idealismus, 2016 – și monografii monumentale (Klaus Vieweg, Hegel. Der Philosoph der Freiheit, Biographie, 2019; Jürgen Knaube, Hegels Welt, 2021).  De altfel, relansarea filosofică a lui Kant și Hegel, cu vastele ei implicații culturale și practice, este până acum cel mai caracteristic eveniment filosofic de cea mai mare anvergură al secolului al XXI-lea.

Întrucât oricare cititor are de câștigat  în înțelegerea lumii și în promovarea propriilor exigențe față de aceasta, să evocăm ca atare celebra piesă. Să o preluăm în însăși formularea lui Hegel, care este mai sugestivă, chiar dacă amintește un univers neobișnuit de gândire.

În Fenomenologia spiritului (folosesc ediția Editurii Academiei, București, 1965), Hegel a prezentat „frica de adevăr” în cadrul grandioasei sale concepții asupra conștiinței, cunoașterii și evoluției acestora ca parte a „spiritului universal”:  „cu cât opoziția dintre adevăr și fals este mai rigidă pentru opinia comună, cu atât ea obișnuiește să aștepte, în ce o privește un sistem filosofic” (p. 10); „lucrul nu este epuizat în scopul său, ci în dezvoltarea sa, nici rezultatul nu constituie întregul real, ci numai împreună cu devenirea lui ” (p. 10); „chipul adevărat în care există adevărul nu poate fi decât sistemul științific al acestuia” (p. 11); „adevărul este întregul. Întregul este însă numai esența care se împlinește prin dezvoltarea sa. Trebuie spus despre absolut că el este prin esență rezultat /.../” (p. 18); „ceea ce este mărginit la o viață naturală nu poate prin el însuși trece dincolo de existența sa nemijlocită; dar el este smuls în afară de către un altul, și această rupere în afară este moartea sa” (p. 53); conștiința „este trecere de ea însăși” și își distruge ea însăși „satisfacția mărginită” (p. 54); „având sentimentul acestei violențe, frica de adevăr poate să dea desigur înapoi și să se căznească să păstreze ceea ce amenință să se piardă. Ea nu poate găsi însă nici o liniște, chiar dacă ar vrea să rămână într-o inerție lipsită de gânduri; gândul agită lipsa de gânduri și neliniștea lui tulbură inerția; sau frica de adevăr se întărește ca susceptibilitate care asigură că se găsește totul bun în speța sa; această asigurare suferă deopotrivă violență din partea rațiunii, care găsește tocmai că ceva nu este bun, în măsura în care acesta este o speță. Sau frica de adevăr se poate ascunde față de sine și față de alții în spatele aparenței că tocmai zelul fierbinte pentru adevărul însuși îi face atât de greu, ba chiar imposibil, să găsească alt adevăr decât pe acela al vanității de a fi mereu mai iscusită decât oricare alt gând pe care îl avem prin noi sau prin altul; această vanitate, care se pricepe să facă van orice adevăr și să se reîntoarcă din aceasta în ea și care se desfată de acest intelect propriu, știind să dizolve întotdeauna orice gânduri și în locul oricărui conținut să găsească doar eul arid, este o satisfacție care trebuie lăsată ei însăși; căci ea fuge de ce e universal și caută numai ființare-pentru sine” (p. 54).

Constatările lui Hegel bat departe și pot fi aduse în limbajul discuțiilor actuale. De pildă, unora le poate părea de netrecut deosebirea dintre ceea ce este și ceea ce poate fi, dar este menirea rațiunii să arate că sunt treceri de la prima la a doua. Nimic nu se încheie cu ceea ce este, ci devine, după ce este parte a unui întreg și pare opac la schimbări. O stare dată nu poate fi luată decât ilicit ca ceva universal. Orice există este parte a unui întreg care este de luat în considerare când vrem să explicăm.

Ceea ce este dat este lovit de insuficiență. Nicio organizare nu rezolvă toate dificultățile, fiecare limitează, iar „negativitatea” este mereu motorul schimbării. „Intelectul” se desfășoară în operele culturii, dar lasă mereu loc adevărului, a cărui stabilire revine însă altei facultăți – „rațiunii”. „Frica de adevăr” intervine când „intelectul” și-a desfășurat partitura, iar unii ajung să creadă că acea partitură este singura posibilă sau să-i împiedice pe ceilalți să treacă de ea.

Hegel a sesizat împiedicarea, dar nu și-a putut închipui cât de mare poate fi instrumentalizarea din societate pentru ca nici alții să nu ajungă la adevăr. Desfigurarea instituțiilor moderne și întreținerea la decizi de inși care nu și-au isprăvit nici măcar pregătirea, inși rămași inculți și incapabili, dar gata de falsificări, Hegel nu a mai întrevăzut-o. El observa însă că vor cultiva „frica de adevăr” cei care nu au ajuns decât prea rar la acesta și că abia într-o viziune asupra existenței care ia „acțiunea” drept cheie, rațiunea se poate înțelege (Din volumul Andrei Marga, Deschiderea orizonturilor, în pregătire)

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5