Din Florenţa, gânduri pentru Clara

Plecat în Italia ca excursionist, fiindcă „de afară se vede mai bine şi mai departe”, cum observase şi Goethe, poetul austriac Reiner Maria Rilke (n.1878) ţine un jurnal pe care-l va dedica viitoarei sale soţii din titlu. Este surprinzătoare maturitatea şi frumuseţea gândirii tânărului poet, care avea pe atunci numai 20 de ani. În vreme ce mulţi se cufundă şi se îneacă în noroiul lumii, Rilke posedă o altă concepere a rostului existenţei, ceea ce se vede din sfaturile lui către tineri:

„…însă trebuie să fiţi demni, curaţi şi bisericoşi. Nu vă este permis să aveţi „amoruri”, ci doar o iubire. Nu doruri, ci un dor şi zilele voastre nu au voie să fie pline de senzaţii şi confuzii, ci să crească peste toate o solemnitate clară şi de cristal, în care fiinţele voastre să se mişte firesc şi frumos. Dacă aţi fi măcar o zi „nefiresc”, aţi constata câtă veşnicie este în voi.”

Din păcate, graba de a gusta din pomul interzis este o constantă mirobolantă a zilelor pe care le trăim. Numai că ceea ce pare de departe a atrage, se dovedeşte cu vremea a fi amărăciune. „Iar ale Evei fiice- scria George Topârceanu- dau buzna în livadă / Din merele oprite să facă marmeladă.”

„Pentru ce- se întreba un filosof- este copilăria fericită? Fiindcă nu ştie nimic. Şi pentru ce este bătrâneţea nenorocită? Fiindcă ştie totul.” Consolarea cea mare este însă că pe câmpiile lumii acesteia, nu se află numai iarbă , ci şi flori. E drept, mai rare, dar se află.