Dorul Unirii

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit la noi în ţară de-au cerut pământ şi apă.
Şi nu voi ca să mă laud, nici nu voi să te-nspăimânt
Cum veniră se făcură toţi o apă şi-un pământ?
M. Eminescu, Scrisoarea a III-a

Curajul istoric al naţiunii române n-a constat numai în permanenta opoziţie pe câmpul de luptă duşmanului nesăţios, ci şi în afirmarea cu încăpăţânare sacrificială a valorilor sale perene şi situarea acestora la nivel de lege, adică trăirea lor în viaţa de zi cu zi, aşa cum a fost cazul credinţei creştine ca valoare supremă.
Când una după alta, fără cruţare au venit pustiirile, românii au înţeles că au de apărat aceleaşi lucruri: pământul, credinţa, limba, obiceiurile, deci fiinţa naţională.
Aşa s-au recunoscut unii pe alţii: văzând fiecare ce apără. ªi aşa a încolţit ideea de unitate.
Unirea politică, statală a fost posibilă pentru că ea exista deja “în cuget şi în simţiri”, cum frumos spune V. Alecsandri.
Evenimentele de la 24 Ianuarie 1859, din 27 Martie 1918 şi din 1 Decembrie 1918, precedate de unirea lui Mihai Viteazul de la 1600 au dovedit întregii naţiuni române importanţa faptului de a visa, atunci când visul este întemeiat pe coordonate reale. Cu alte cuvinte când un vis, un gând, un ideal, un dor îţi stăpâneşte arzător sufletul, nu se poate să nu se îndeplinească, mai ales dacă idealul este realist.
Aşa cum spune semnificativ V. Eftimiu:

“Şi-un dor purtat în suflet o vreme-ndelungată
Oricât l-ar paşte moartea nu moare niciodată
Se zbate, creşte, scade, se strânge, pare stins
Dar iarăşi izbucneşte şi urcă neînvins
Ca flacăra ce sare deodată, ca izvorul
Ce sparge stânca tare, aşa învinge dorul.”
Cocoşul Negru

Mesajul unirii pentru noi românii de aici nu mai trebuie explicat. El ni se adresează simplu şi direct. În faţa insistentelor tendinţe şi ispite de deznaţionalizare pe care ni le pune în faţă societatea post creştină contemporană, ultra-secularizată, pentru a fi demni de înaintaşii noştri avem nevoie de acelaşi curaj în apărarea aceloraşi valori ce ne dau identitatea naţională şi culturală, mai precis,în esenţă, limba română şi credinţa străbună.
Să fie această unire, cum spune Veronica Micle, visul nostru “cel mult dorit, frumos şi cel din urmă”, pentru care să nu încetăm a ne ruga aşa cum în mod constant o facem în timpul sfintei şi dumnezeieştii Liturghii când zicem: “pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm”. Amin.