Irina Arcălean şi povestirile din Bistriţa de altădată

Încărcate de parfumul ultimului deceniu sunt relatările din volumul “Povestiri din Bistriţa Veche”, tipărit la Editura Karuna, de către doamna Irina Arcălean. Ajunsă la o vârstă venerabilă, domnia sa descrie perioada în care Bistriţa intra în cel de-al doilea război mondial, având de a face cu un Hitler “şmecher şi cu mintea diabolică”. Familia mamei, cu 15 fraţi, a trăit într-o lume în care ajutorul era ceva sfânt. Haideţi împreună cu naratoarea să facem un popas în timp pe strada Mugurilor (Nicolae Titulescu), unde era Ioascilă, cel care îi învăţa pe toţi croitorie, Rosenberg care avea cel mai aprovizionat magazin din Centru, restaurantul cel mai elegant – Bret, Szmolka şi a lui croitorie de lux de Sugălete, Hotelul Codrişor, Podul curbat şi Sanatoriul cu ape minerale ale familiei Kaintzel, Vechea Autogară din Piaţa Morii, promenada pe Centru sau pe Corso unde era şi casa lui Shankebank, cel mai bogat neamţ (actuala cofetărie Perla), Vechea Gară, Casa arhitectului Grapini (Casa Someşană), restaurantul lui Buduşan (Casa Zidarului), str. Barbu Lăutarul (sub Sala Polivalentă), d-şoara Kozma Leni, care la 75 de ani patina frumos, Piaţa Mare (Decebal), Şcoala evanghelică de fete amplasată în faţa Primăriei (actualmente demolată) sunt câteva din reperele Bistriţei de altădată. Erau vremuri în care lumea se respecta reciproc, pacea fiind spartă prin anii ’50 când “comuniştii au luat în mână hăţurile şi noi trebuia să cântăm lui Stalin şi poporului rus osanale”. O întâmplare tulburătoare este aceea în care soldaţii ruşi negăsind alcool în oraş s-au dus la liceul german (Liviu Rebreanu), în sala de obiecte rare şi au băut spirtul de pe exponatele conservate în borcane cu alcool (şerpi, copii născuţi prematur), însă ei nu ştiau că era otrăvit cu substanţe chimice şi au murit. Actualmente sunt îngropaţi ca nişte eroi în cimitirul mare al oraşului, însă puţini ştiu că au murit din cauza lor. Triste pentru noi cei de azi sunt vremurile în care românii au părăsit meleagurile, ajungând până la urmă în lagărul de ajutor de la marginea oraşului Nürnberg. Cartea este un jurnal de amintiri despre vremuri în care axa nu era răsturnată, în care fiecare ştia rostul şi locul şi poate lecturând-o ne vom da seama că astăzi societatea este una în care sentimentele umane sunt răvăşite de robotizare.