Cuvânt  înainte

Dacă în jur „se prăbușesc altare”, lumina dumnezeiască le reface prin cuvânt.  În gândirile line/ Dă-ni-l, Doamne, și astăzi și mâine, / ține-i cumpăna înaltă și vie, / naște-i clipă și crește-i vecie!

Umblam, vedeam şi nu mă închegam... Umblam, vedeam, dar nu mă întemeiam. Tălmăcesc, iar, reflecţii blagiene, căci, umblam, vedeam şi nu mă întemeiam, până când m-am îmbrăcat în cămaşa albă a cuvântului prin care simțeam că îl văd pe Dumnezeu, înţelegând că altfel sunt fiinţă rămasă-pe-dinafară.

Omul, trecător pe „coaja pământului”, scria Eminescu, cu cât câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu scade din deşertăciunea lumii. Caut  prin vers mărimea lui Dumnezeu și astfel să scad măcar o picătură  din deşertăciunea lumii, spunând și eu, în curată bucurie,   Dumnezeu există! Eu l-am întâlnit!  Căci, dacă nu ai, precum Kierkegaard, acea ora 10 și jumătate  a iluminării, ( a se vedea comentariul lui Lucian Blaga din Religie și spirit) și marele tău cutremur de pământ, adică adevărul tău, ideea pentru care să trăiești și să mori, ieși din grație divină. Desigur, pentru a rămâne în ea, o ilustrează Kierkegaard,  trebuie să te zbați, să înduri, să ajungi la conștiința păcătoșeniei tale, ca astfel să te vindeci.

Acum, învinge din nou cuvântul pe care Sfinții Părinți îl numeau suire. Suire și, adaug, vindecare. Vindecarea prin cuvântul care dacă nu ar pune în răscruci  zori și vin/ cum aș putea alege mierea din pelin?/Și dacă nu ar pune tăcere-n asfințit/ cum s-ar închide ochiul pătimit?

                                              Valentin Marica

 

Lângă cununa de spini

 

Iartă-mi, Doamne, netezimea degetelor...

 

N-am frământat destul strugurii pământului,

până la luciu,

până la strigăt,

dar

ştiu să arăt cu mâna spre cer.

 

 

Începutul zilei

 

Ca o pânză ți-e răsuflarea

când fiecare  frunte

e clepsidră,

fiecare palmă-potir.

Os alb

e începutul zilei,

os alb

în chivotul cuvântului

pe când toate vor dori

să aibă chipul tău.

 

 

Unde va cădea valul

 

Lași iarba

să fie val

spre colțurile mesei

acoperind o iluzie.

 

Unde va cădea valul

când Îngerul

îmi va atinge coroana de spini?

 

Marginea lumii arde.

 

Își schimbă culoarea

cuvântul.

 

 

 

În părul tău de apă

 

Cum să ţin  apa în mâini?

 

Cum să ţin în mâini cuvântul ce se face val?

 

Voi călca pe apă.

Voi călca pe spinarea cuvântului.

 

Aerul, apăsându-mi umerii,

apăsându-mi gleznele,

întinde în părul tău de apă

tăcere de stea.

 

 

 

 

 

Numai Îngerul

 

Numai Îngerul îmi spune

unde e aburul 

din freamătul crucii.

Numai Îngerul îmi spune

că apa

ce curge printre sălcii

e vecernie

și luciul ce apasă umărul

a taină.

Numai Îngerul îmi spune

că îmbătrâneşte ochiul

într-o linie albă,

că se vor înveseli gurile

ce-au atins iarba în pustiu.

 

 

Lamuri de colind

 

În lamuri de colind

cerul acoperă

aerul înspicat

ce poartă cuvântul

deasupra fântânilor.

În lamuri de colind,

femeia leagă prăpastia;

despletindu-şi sângele,

peste leagăn de omăt.

 

 

 

Stând în mijlocul inimii mele

 

         Amintindu-mi cuvintele Sf.Simeon Noul Teolog

 

Lângă staul,

stând în mijlocul inimii mele,

din suflarea gurii

se ridică o stea albă.

 

 

Mers în gol

 

Timpul

şi-a pierdut degetul arătător.

Numai buzele tale

bat orele,

când

corabia cuvintelor

e în larg.

 

Răzimat

într-o scândură căzută din cruce,

omul

numără

fulgerele cerului.

 

 

În calea magilor

 

În calea magilor

genunchii apasă fagurele serii.

Răsăritul și apusul soarelui

au aceeași înmărmurire.

Toată calea e în sânul meu,

luând locul inimii și răsunetul vorbei.

Altarul de aur, smirnă și tămâie

e pruncul din mâinile mele.

În umezeala ochilor

calea magilor e ornic.

 

 

 Un alt punct cardinal

 

Se surpă

dimineața din cuvânt.

 

Îngenunchezi în flacără, trup alb...

 

Între uscat și apă,

umărul meu

e pendul.