Una din puținele poezii scrise de Artemiu Publiu Alexi... Suspinul meu!

Suspinul meu!

Artemiu Publiu ALEXI

Ador cu pietate o ţărişoară-aleasă,

O mândră grădiniţă, un magic rai ceresc;

S-o văd eliberată de lanţul ce-o apasă,

E visul meu de aur şi ţinta ce-o doresc.

Prin văi, prin stânci şi peşteri, prin munţi cu coamă mare,

Pe unde numai soarta alungă-al meu destin,

Gândirea mi se pierde la crunta-i lamentare,

Iar inima-mi se-neacă în plâns şi-amar suspin.

În zori de dimineaţă în ora rugăciunii

Transmit a mea durere la tronul părintesc;

Rog cerul s-o salveze de unda pârâciunii,

Să cruţe-a mea ţărână de zbiciul tirănesc.

Aştept, aştept cu sete, să văd zâna dreptăţii

La popor să împartă veşmânt sărbătoresc;

Aştept să celebreze la altarul libertăţii!

Şi nunta ce-o doreşte poporul românesc!

În zadar însă-a mea rugă, deşartă aşteptare,

În zadar tot întind mâna şi scot adânc suspin;

Căci marea nedreptate, tortură-ngrozitoare,

În loc să mai încete, măreşte al meu chin...

O lege dacă este mai sfântă şi mai mare

Şi legea aceea e dreptul, al omului altar:

Atunci mă mir, oh doamne, cum poţi avea răbdare

Să sufere o mamă ca sclava-n lanţ barbar.

Salvează, dar, oh doamne! Pe mama mea amată

Din lanţul ce-o apasă, din jugul strivitor!

Împarte gintei mele de secoli maltratată

Unirea-n simţăminte... şi-un splendid viitor!

Poezie publicată în Familia, Pesta, Anul VII, 1871, nr. 10, p. 112.