Elena M. Cîmpan: Octombrie, primul bal

     Toamna s-a așternut și în grădina școlii, în sens larg, și, după septembrie cu începuturi și deschideri, e rândul lui octombrie să intre în scenă, în viața elevilor, de liceu, prin simbolicul „Bal al bobocilor”, eveniment marcant pentru debutul în viața de licean, desfășurat altădată, pe coridoare, în săli festive, aule, în cantine, în condiții modeste, cu muzică înregistrată, cu tartine și câteva prăjituri, un suc și mere de sezon, de ceva vreme însă mutat, cu „tot tacâmul”, vestimentație luxoasă, gastronomie sofisticată, candy-bar, muzică asigurată de un „disc jockey” (DJ), așteptatul concurs de miss și mister, precum și alte efecte de atmosferă, în restaurante, săli de evenimente, spațioase, încăpătoare, cu decor adecvat și atmosferă ca la Hollywood. Câștigătorii balului, miss și mister, odată proclamați, intră în lumina reflectoarelor, și după stingerea luminii, la bal. Într-o generație, sunt patru perechi, câte una pe fiecare an, astfel încât prin curtea școlii, în zilele obișnuite, pot fi văzuți și recunoscuți, ea este miss, și ea a fost miss, și ea, tot o miss, nu mai spunem de ei, misterii, misterioși în felul lor. Primesc, păstrează și poartă o pecete, care-i marchează și îi scoate în evidență. Pentru unii e momentul de glorie, pentru alții, ecourile lui se prelungesc prin anii ce urmează. Cei mai mari dau lecții celor mai mici. Lecțiile constau în atitudine, poziția corpului, spatele drept, privirea înainte, în pași de dans, exersați în sălile de sport, cu zile înainte de bal, după  ce a fost consumată și etapa de preselecție. Lucru serios se dovedește a fi și balul acesta, pregătit din timp. Imediat după ce începe școala, e principala preocupare.

      Privind, cu înțelegere, cu bunătate, tot ce se desfășoară în fața ochilor, un lucru e clar: e lumea lor. Și cum e ea? Energică, intensă, exuberantă. Acolo, pe ringul de dans, ca la discotecă, se amestecă ritmul, mișcările, stările, manifestările, într-o distracție dorită memorabilă, amintire unică în albumul fiecărui licean. Dorința de creștere se observă în salturile repetate de la sol, cu mâinile sus, în aer, neobosit, chiar dacă picioarele mai dau semne de oboseală. Piesele ce degajă mulți decibeli aleargă și ele una după alta, neîntrerupt, după un aranjament dinainte stabilit. Sunt cunoscute, familiare, îndrăgite, pentru că pe buzele tinerilor adolescenți pot fi observate cântecele rostite pe de rost, versuri în limba engleză, în limba română. De la „Lumea-n rochie de bal/ Noi în haine de scandal”, „Mă așteaptă puiul meu acasă/ Nevasta mea frumoasă”, „Mă însor la anu-n mai”, până la „Cu ochii pe mine...”, melodiile par golite de sens, de mesaj, trecut la index, nebăgat în seamă, oricum nepotrivit pentru vârstă, dar ceea ce contează și  rămâne e doar ritmul, alert, susținut, repetat, îndrăgit, de efect. Și dansul curge, lumea curge, în horă, în rând, în cerc. Dar nu în perechi. Nimeni nu mai dansează câte doi. „Invitația la vals” e desuetă. Valsul însuși devine piesă de... Mai bine puncte de suspensie, chiar dacă gândul se îndreaptă spre valsul vienez, cu eleganță clasică și plin de farmec, ce însoțea balurile de altădată.

      Un exemplu este „Noiembrie, ultimul bal”, cu referire la sfârșitul de anotimp, de pregătire pentru sezonul rece, când gata cu distracția, frigul îi strânge pe oameni, prin case, la adăpost, dar unii întârziați își mai trăiesc iubirea. „Noiembrie, ultimul bal” este filmul lui Dan Pița, cu Ștefan Iordache, inspirat din romanul lui Mihail Sadoveanu, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, un film trist, despre singurătatea, pustiul oamenilor, asemenea vremii mohorâte, de la sfârșit de noiembrie, când sentimente precum nostalgia, melancolia, dar și o anume filosofie a vieții, ne însoțesc zilele la orice pas. „Octombrie, primul bal”, dimpotrivă, arată cum poate fi convertită tristețea din film, din carte, într-o bucurie, fără margini, specifică începutului. Din care nu lipsesc veselia, dorința de cunoaștere, comunicarea și acel „Carpe diem!”, rostit cu toată gura. Cum să nu crească inima de bucurie, când se apropie discret un elev elegant, curat, cu maniere și șoptește discret „Doamna dirigintă, a venit mama după mine, pot să plec?”, pe când balul se apropia încet de final și tortul tocmai a fost servit. Sau mesajul primit „Doamna dirigintă, fiul meu/ fiica mea a ajuns acasă, vă mulțumim pentru grijă”, face parte din acea colaborare spre binele școlii, al societății. Banchetele, care de obicei se desfășoară la sfârșit de liceu, sunt însoțite de „Gaudeamus”. Și „Gaudeamus, igitur!”, și „Carpe diem!” sunt expresii ale bucuriei, manifestate diferit, dar în același spirit optimist, de a privi realitatea.

     Balul bobocilor nu poate să treacă neobservat. Mai întâi, balul este un motiv generos în literatură. Nu este doar un decor, un spațiu simplu de manifestare, ci și un loc unde se întâmplă ceva, se descoperă lumi, chipuri dragi, comportamente. Apoi, Balul bobocilor este o formă de inițiere în viața de licean, de adolescent. Nu întâmplător, universul acesta a stârnit interesul scriitorilor. Mircea Eliade l-a explorat în „Romanul adolescentului miop”, urmând Mihai Drumeș, cu „Elevul Dima dintr-a 7-a”, și Grigore Băjenaru, cu „Cișmigiu & Co”.

      Dincolo de epoci, de diferențe dintre generații, adolescența rămâne o vârstă a descoperirilor, a afirmării de sine și a dorinței de a fi văzut, recunoscut, ținut minte. Poate că tocmai de aceea, pentru o seară, octombrie devine luna ei, iar primul bal, un început care merită sărbătorit.